Lungul drum către cimitir al scheletelor din dulapul românilor

de Laura Laurenţiu

După ce, în primăvară, a fost schimbat de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR), istoricul Marius Oprea continuă deshumarea osemintelor celor ucişi de Securitate. Nu singur, ci împreună cu trei arheologi ardeleni – Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza şi Paul Scrobotă.

De la stânga la dreapta: Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza şi Paul Scrobota, la Răchiţele

Stau toţi patru în jurul gropii şi se uită, cu un zâmbet de fericire pe faţă, la grămada de oase îngălbenite de pământul argilos. „Să te bucuri că ai găsit un mort...“ – spune, ca pentru el, bărbatul în haină de denim, bej, cu urme de noroi pe ea. „Bine că l-am găsit. Mare realizare e asta. Credeam că nu-i dăm de capăt“ – îi răspunde molcom tipul înalt, cu ochelari şi haină militară, din dreapta lui. „Ştiam că o să-l găsim. Ţi-am zis că l-am visat azi-noapte?“ – continuă primul, dintr-odată plin de viaţă şi de energie. Ceilalţi izbucnesc în râs. „Când ai mai avut timp să şi visezi? Doar ne-am culcat la trei dimineaţa“ – îl întreabă jovial bărbosul cu cizme de cauciuc. „L-am visat. Dacă vă zic că l-am visat...“ – nu se lasă bărbatul, în timp ce restul îl privesc amuzaţi.

Acum sunt fericiţi, dar în ultimele două zile numai de râs nu le-a ars. Împreună cu o mână de săteni din Răchiţele (judeţul Cluj), cei patru bărbaţi, pe care presa îi numeşte „vânătorii de securişti“, au săpat în căutarea osemintelor partizanului anticomunist Teodor Şuşman, ucis de Securitate în 1951 şi aruncat într-o râpă din apropierea casei. Nu e prima oară când caută după morţi, dar e prima oară când au avut parte de o atitudine ostilă din partea unora dintre săteni. Odată cu găsirea lui Şuşman, însă, au uitat şi de scandalul făcut de preotul satului, şi de clopotele trase în dungă, şi de beţele-n roate puse de unii şi de alţii. Au reuşit să-l găsească pe „Tatăl moţilor“, iar asta nu e puţin lucru.

„Vânătorii de securişti“ au început să lucreze împreună în iulie 2006, la Sighet. Cu o jumătate de an înainte, Marius Oprea fusese numit director al proaspăt-înfiinţatului IICCR şi, în scurt timp, crease un departament de investigaţii speciale. Unicul obiectiv era căutarea şi identificarea locurilor unde au fost înhumate victimele comunismului şi, în acelaşi timp, aflarea ucigaşilor acestora. Prima acţiune pe care urma să o întreprindă departamentul era găsirea osemintelor liderilor ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu, ucişi în închisoarea de la Sighet. Potrivit unor mărturii, aceştia fuseseră aruncaţi într-una dintre gropile anonime din Cimitirul Săracilor.

Dar pentru asta era nevoie de o echipă de arheologi, care să dorească să se implice într-o astfel de bătălie şi, mai ales, care să poate face faţă profesional şi emoţional provocărilor. „Umbla disperat după un arheolog şi a ajuns la mine. Specialitatea mea erau bisericile şi cimitirele medievale, dar procedura de cercetare era aceeaşi. Când m-am dus să lucrez cu el, nu m-am dus să rămân, ci să rezolv problema din Cimitirul Săracilor“ – îşi aminteşte Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj.

Petrov a devenit astfel, directorul şantierului de la Sighet şi i-a chemat alături pe Paul Scrobotă, actualul director al Muzeului de Istorie din Aiud, şi pe Horaţiu Groza, arheolog la Muzeul de Istorie din Turda. Ambii îi fuseseră studenţi şi lucraseră cu el pe toate şantierele de până atunci. Cei doi nu au zis nu. „Cum să nu mergi când auzi că-l dezgropi pe Iuliu Maniu, prim ministru, sufletul PNŢ-ului? Era o onoare pentru noi“ – spune Horaţiu Groza. La Sighet însă, au căutat acul în carul cu fân. „Cimitirul se întinde pe vreo două hectare, sunt multe gropi comune, aşa că sapi şi scoţi de-a valma oase. Acolo au fost înmormântaţi şi săracii, şi cei de la casa de nebuni, şi deţinuţii politici. Am muncit o săptămână în iulie şi o alta în octombrie şi am găsit în total 24 de morminte“ – povesteşte Petrov.

De Maniu nu au dat atunci, dar piatra de temelie fusese pusă. Nu mai puteau da înapoi şi nici nu voiau asta. „Veneau zeci de cereri de deshumare la Institut, de la urmaşii victimelor, aşa că, în 2007, s-a decis să li se dea curs. Ca urmare, am cerut conducerii Muzeului din Cluj să fiu detaşat la Institut, iar Paul şi Horaţiu au devenit şi ei colaboratori permanenţi“ – continuă Petrov. În timp, şi-au format un sistem de lucru propriu şi şi-au delimitat într-un fel atribuţiile. Astfel, Oprea este cel care coordonează activitatea, Petrov face cercetarea de teren, iar Groza şi Scrobotă sunt foarte activi când vine vorba de deshumarea efectivă. „Când ne apropiem de contur, eu rad fin cu cazmaua, iar Paul cu şpaclul. El e mai migălos, e mai subţire şi se mişcă mai bine în groapă“ – explică Horaţiu Groza.

În echipa asta, din 2007 şi până acum, au scos din pământ 19 victime ale Securităţii. De fiecare dată, cu excepţia campaniei de la Răchiţele, au avut parte de susţinerea necondiţionată a sătenilor. Oamenii se înghesuiau să le ofere toate informaţiile pe care le aveau despre mortul în cauză, să-i ajute la săpături sau să-i găzduiască şi să-i hrănească. „Nu am întâlnit, până la Răchiţele, niciun fel de opoziţie. Pe vremea guvernului Tăriceanu, aveam susţinere permanentă de la autorităţile locale. Nu mai vorbesc de comunităţi. Toţi voiau să ne dea o mână de ajutor. După ce a picat Tăriceanu, s-a simţit o modificare la nivelul autorităţilor, dar sătenii au rămas neschimbaţi“ – povesteşte Gheorghe Petrov. „Oamenii sunt foarte curioşi, vin şi-ţi pun tot felul de întrebări şi trebuie să le explici tot felul. Cei bătrâni sunt sceptici, cred că nu se mai păstrează oasele, dar, după ce le găseşti, se bucură ca nişte copii“ – explică şi Paul Scrobotă.

Chiar dacă în meseria lor de arheologi au intrat într-o anumită rutină, în care emoţiile nu şi-ar mai găsi locul, când sapă după morţii neamului, lucrurile stau cu totul altfel. „În necropolele medievale nu cunoaştem identitatea mortului. Dar acum avem fotografii cu ei în viaţă, avem povestea lor spusă de nepoţi, rude, familie. Nu poţi să nu te cutremuri de cele mai multe ori“ – spune Marius Oprea.
Fiecare dintre ei are, de altfel, un moment de referinţă emoţională când vine vorba de deshumări. În cazul lui Paul Scrobotă, este vorba de campania din iulie 2007, de la Glodghileşti, judeţul Hunedoara. Îl deshumau pe Iosif Orşa, executat în spatele casei de doi ofiţeri de Securitate. „A fost primul mort în care am găsit un glonţ. Toţi voiam glonţul ăla. Eu n-am făcut armata şi ştiu că eram tare impresionat“ – spune Scrobotă. 

Horaţiu Groza îşi aminteşte mai ales de deshumarea lui Simion Mureşan, la Sânteju de Vale, judeţul Cluj: „A fost îngropat într-o mlaştină şi i-a rămas o bucată de creier neputrezită. De obicei, pământul intră prin orbite în craniu şi ocupă tot. Dar aici, cum era nămol, s-a format o crustă şi bucata de creier s-a cimentat. Nu am ştiut iniţial despre ce e vorba, dar mai apoi au confirmat legiştii că e creier.“
Marius Oprea, altă fire („înainte de 1990 scriam poezii, acum dezgrop morţi...“), nu se dă în lături să plângă atunci când emoţiile sunt mult prea puternice: „Prima oară când am plâns la propriu, a fost la deshumarea de la Băieşti, judeţul Hunedoara. Îl găsisem pe Petru Vitan, zis „Gheberici“, un partizan din Haţeg. După ce l-am dezgropat, preotul a început să-i facă slujbă de dezlegare. Dealul era plin de copii şi numai văd cum ţâşneşte un băiat, sare în groapă, şi pune un bucheţel de flori de câmp lângă craniul lui Vitan. N-am mai rezistat.“

Încărcătura emoţională fiind atât de puternică, după fiecare campanie de deshumare au dezvoltat un mod de descărcare emoţională. Cu adevărat memorabil, între ele, a rămas cel de la Băieşti. După ce au terminat săpăturile, cei patru au ajuns pe la 12.00 noaptea, pe ploaie, la baza arheologică Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde erau cazaţi. „Am băut nişte ţuici, am mai stat de poveşti, după care am început să mă iau la trântă dreaptă cu Paul. Wrestling în noroi. Am pierdut noţiunea timpului. Abia la 6.30 dimineaţa, când a venit bucătăreasa cu micul dejun, ne-am oprit. Abia atunci am văzut cum arătam. Aveam noroi şi în sprâncene“ – îşi aminteşte Oprea.

Astfel de descărcări emoţionale nu s-au dovedit suficiente însă, pentru „unul dintre cei mai curajoşi bărbaţi din România“, cum l-a caracterizat Mircea Cărtărescu pe Marius Oprea. După găsirea lui Şuşman, acesta s-a întors la Bucureşti şi a început să facă psihoterapie. „S-au adunat prea multe. Au fost multe schimbări importante în scurt timp. Aveam insomnii, nu mă mai puteam concentra, aşa că m-am dus la Aurora Liiceanu şi am stat vreo două seri de vorbă. Mi-a făcut nişte teste şi mi-a spus că am neapărată nevoie de psihoterapie. Mi-a recomandat ea pe cineva şi asta fac“ – recunoaşte Oprea.

Chiar dacă acum, odată cu schimbările de la IICCR, lucrează toţi voluntar, cei patru nu au de gând să renunţe. Oricum, nu mai pot sta liniştiţi pentru că, după cum spune Petrov, oamenii sună pe bandă rulantă să le fie căutaţi morţii. „Noi suntem cei care le luăm o greutate de pe umeri. Îi scăpăm de fantomele trecutului. Le scoatem scheletele din dulap şi le punem în cimitir. Nu avem cum să renunţăm“ – încheie hotărât Marius Oprea.

Voturi: 4.7 din 5. 13 voturi.