Satul artiştilor

de Robert Şerban

Printre intelectualii timişoreni bântuie un nou dor. Acela de a părăsi oraşul şi de a trăi la ţară, aducând însă, după ei, câteva dintre urmele civilizaţiei...

Scriitorul Ilie Chelariu. Din fototeca personala

Legenda spune că timişorenii sunt înnebuniţi să aibă o căsuţă la sat cam de când conorăşeanul lor, Mircea Baniciu, a pus pe muzică Vara la ţară, a lui Topârceanu, şi a transformat-o în şlagăr. De cum dă colţul ierbii, în Oraşul Rozelor poţi auzi doamne, domni, de diferite vârste, îmbrăcaţi fistichiu sau casual, în maşini, pe biciclete ori per pedes, cum fredonează hitul. Doar că... puţintel schimbat: „Locuinţa mea de vară/ E la ţară…/ Şi-acolo aş vrea să mor.“  

Un sat în Caraş-Severin a magnetizat artiştii Timişoarei: Socolari. Pictori, graficieni, scriitori, sculptori, muzicieni, fotografi n-au rezistat farmecelor locului situat la 120 de kilometri distanţă şi au cumpărat acolo case. Mai toate bătrâne, dar ieftine. Toate intrate, apoi, în renovări şi reparaţii.

Artistul vizual Ştefan Iosif Taşi este printre primii „descălecaţi“ în Socolari. „Am ajuns în Oraviţa, prin '91 sau '92, m-am plimbat prin împrejurimi şi am trecut, întâmplător, unul dintre dealuri. Am nimerit într-o aşezare în care nicio casă nu semăna cu alta, foarte multe părăsite, dar fiecare unică în felul ei. Am tot vizitat satul, iar în 1998 n-am mai stat pe gânduri: cu o mie de dolari am luat una dintre acele case.“ Dacă, la început, Taşi venea doar vara la noua lui proprietate, de câţiva ani, s-a stabilit aici. Are tot ce-i trebuie: telefon, Internet, televizor, câine, atelier, deal împădurit în spatele casei. Chiar şi nouă stupi. „Plec de aici doar când am treburi importante. Stau în mijlocul unei naturi neintermediate, lucrez bine, nu duc dorul oraşului. Pentru un artist contemporan, nu mai e important unde locuieşte. Mai ales că acum sunt drumuri asfaltate, pe care le parcurg cu maşina sau cu bicicleta.“  

Atestat documentar încă din anul 1363, Socolari număra, în 1925, 1.330 de locuitori. Astăzi, are în jur de 150. Scriitorul Ilie Chelariu se socoteşte dintre ei. De cinci ani, de când a intrat în posesia unei căsuţe. Între timp, s-a mutat la o alta mai mare, pe care o tot bibileşte. Nu prea are timp de literatură, căci renovarea şi agricultura (din grădină) i-l consumă, dar în curând se va pune la masa de scris. „Nu-mi mai place Timişoara, n-o mai recunosc. Corso-ul nu se mai vede din cauza teraselor care-l obturează. Vin cu plăcere la Socolari, zona e superbă: Cheile Nerei, Ochiul Beiului, Anina, Potoc, poveşti cu duiumul. Mă întâlnesc pe aici cu ţărani, dar şi cu o mulţime de timişoreni, care îşi fac concediile sau weekend-urile. Nu puţini caută – dacă n-au deja – o căsuţă aici. Discutăm câte-n lună şi-n stele, dar despre politică şi fotbal niciodată.“ 

Pictorul şi universitarul Cristian Sida descinde, din când în când, în sat. „Locul are austeritate, pauperitate şi este foarte expresiv“ – spune el, care îi este oaspete confratelui Gheorghe Fikl. Gyuri – cum îi spun amicii – n-a putut să-şi lepede, nici la ţară, pielea mondenităţii. Şi-a construit în curte o scenă, şi-a adus pianul, chitara, instalaţia audio şi dă concerte. „Am mai mulţi spectatori la Socolari, decât la Timişoara“ – zâmbeşte picto-muzicianul. În 2003, a plătit cash pentru una dintre case, pe care, treptat, a amprentat-o cu personalitatea sa. „Baia e mai mare decât cele trei camere. În curând, o să-i pun şi-un candelabru. Pictez din plin, chiar acum am cinci pânze începute“ – mărturiseşte Fikl entuziasmat. Să se stabilească la ţară? „Pentru mine e important să am de unde să plec şi unde să mă întorc. Şi acum am! Auzi, te ştii cu Mircea Baniciu? Aş vrea să-l invit să dăm un concert la Socolari…“

Voturi: 4.8 din 5. 6 voturi.