Zilele Babei

de Emil Hurezeanu

Acum chiar că se potriveşte. În mai puţin de o lună, când Corso,  proaspăt sulemenit, se va fi aşternut pe corsoul nebun al marelui oraş, părăsind «provincia militans», vom da cu ochii de  profeţiile babei oarbe.

Baba Vanga, sau aşa ceva, crede că la 11 noiembrie crt. avem întâlnire cu apocalipsa. E o babă foarte ca lumea, din lumea noastră, balcanică, fără dinţi şi fără fund, cu crengile la pământ, mustind de profundă şi recunoscătoare spiritualitate monoetnică. Nu mai vede, dar câte a prevăzut la viaţa ei! Nu-mi amintesc acum exact ce anume, dar am observat că, în general, reputaţia profeţilor se bazează pe prevestiri împlinite, poate, dar în orice caz, povestite după ce nimeni nu mai ştie dacă prezicerea a corespuns postzicerii.

Baba din Bulgaria ne-a pus gând rău. N-ajunge că bulgarii ne-au luat-o înainte cu autostrăzile, stabilitatea financiară, vizita lui Merkel şi venitul pe cap cu ceafă groasă. Noi nici măcar de-un Petrache Lupu nu mai suntem în stare să punem. Ne lipsesc vizionarii din politică, ştiinţă, literatură, presă sau armată. Avem tot felul de paranoici geniali pe piaţă, dar ei se confruntă cu propriile lor obsesii, nu cu proiectele sau viziunile noastre globale. O babă serioasă, care să ne ţină cu respiraţia tăiată în aşteptarea armaghedonului, exudat  molatec din gingii, şi privit în ochii fără văz, acilea, pe la noi, între Balcani şi Dunăre, ne lipseşte cu prisosinţă. Avem dudui blonde, zoiţici bărbate nerăbdătoare, dar nici măcar o singură babă prevăzătoare. Nici nu mai contează dacă baba are dreptate sau se înşeală. Dacă da, nu mai aflăm noi, dacă nu, nu-i vom fi recunoscători.

Dar, baba fu pretextul, nu ocazia  textului de faţă. Cu câteva luni în urmă, am citit în Policy Review, o profeţie semnată de Ken Jowitt, un excelent profesor, ale cărui cărţi le cunosc de pe vremea Războiului Rece, când scria mult şi despre România. Acest domn crede că viitorul apropiat ne va aduce noi «movements of rage». Forme de violenţă purificatoare. Esenţa acestor mişcări este umilinţa resentimentară şi disperarea violentă, care se va manifesta mai ales la marginea civilizaţiei occidentale. Va fi răzbunarea unei populaţii care trăieşte în două lumi, provincială şi cosmopolită, fără să facă parte din niciuna dintre ele. Dar, mai spune Jowitt, nu se va întâmpla nimic rău, pentru că suntem obişnuiţi să ne privatizăm dezamăgirile, frustrarea şi mânia, în timp ce inovaţia ideologică rămâne impredictibilă.

America l-a înlocuit pe stridentul Bush cu un “casual” Obama. Apologia politică a luat locul teologiei politice. Viaţa merge mai departe, în atmosfera unei pre-stări de asediu a unei “movement of rage”. Un zgomot amortizat de mişcări de furie pe ecranele TV, chiar mai mult decât pe străzile unde aşteptarea depăşeşte numărul protestatarilor. Ceva din această atmosferă irespirabilă s-a instalat deja în România. Baba din Bulgaria amuşinând sfârşitul lumii îşi poate suci capul la nesfârşit, mai ceva ca fetiţa împieliţată din Exorcistul, că tot noi suntem mai tari. Nu atingem niciodată apogeul, ci doar îi trăim la propriu, cu foste pensii nesimţite şi cireşe din Chile,  devenirea lentă, răbdătoare, relativ insuportabilă.

Voturi: 3.5 din 5. 6 voturi.