Jungla cărţii pentru copii

de Florentina Ciuvercă

Când Pinocchio, Nică a lui Ştefan a Petrei, Alice din Ţara Minunilor, Dodoacă şi Biciuşcă sau Luna Betiluna şi Dora Minodora ieşeau în haine colorate din tipografiile româneşti, erau timpuri cenuşii. În laboratoarele editurilor se pregăteau suficiente miraje pentru copiii socialismului, încât lumea să pară o frumoasă poveste. După 1990 însă, când aerul părea să prindă puţină culoare, paradoxal, cartea ilustrată românească a luat o foarte lungă pauză, din care nu a revenit nici în ziua de azi. Între timp, copiii au crescut cu lumea Disney, iar editorii şi părinţii, suspinând după cărţile copilăriei lor, reeditează şi cumpără la nesfârşit Fraţii Grimm şi Ion Creangă, fără să observe că lumea celor mici e populată de cu totul alte personaje.

Foto: Reuters

Cipi acest pitic urias, Ilustrator: Livia Rusz

Aventurile unui fir de nisip, Ilustrator: Agnes Heszeg

Mane Course, Ilustratii Livia Coloji

Morcoveaţă, Ilustrator: Done Stan

Ilustrator: Paraschivu Mihaela

Prologul sună în felul următor: „Într-o ţară cu aproximativ 20 de milioane de locuitori avem, poate, 20 de oameni care ilustrează în mod constant. De trăit doar din ilustraţie, nu cred că trăiesc nici măcar zece“ – rezumă povestea artista Livia Coloji, unul dintre puţinii ilustratori din România care are un agent şi comenzi de peste graniţă.
Criza a înjumătăţit cheful – şi aşa scăzut – al editorilor pentru o investiţie cum e cartea ilustrată. Un produs care necesită o dublă plată, pentru autor şi artist, şi o dublă grijă, pentru ca cele două arte să fuzioneze perfect. Anca Eftime, director editorial al Corint Junior, recunoaşte că „adevărata meserie de editor“ înseamnă să armonizezi cele două creaţii, să construieşti un produs de la zero, însă invocă numeroasele constrângeri pe care le impune profitul asupra producţiei de carte. Preţul pe desen, la o carte tradusă, este de obicei foarte avantajos, pentru că respectiva ilustraţie este vândută în zeci de ţări. „Decât să aştepţi un ilustrator şase luni să-ţi deseneze o integrală Grimm sau Andersen, mai bine cumperi ilustraţia deja făcută. Nouă, directorilor editoriali, ni se cere şi foarte multă eficienţă. Pe lângă experienţă şi ritm intens şi regulat de publicare“ – explică Anca Eftime.  

În ultimii 20 de ani, de pe piaţa occidentală s-au ales titlurile care „merg la sigur“. Editorii se tem să mizeze pe experimente de frica unei găuri în buget (deşi, succesul unei cărţi excelente, precum Prinţese date uitării sau necunoscute, de la Vellant, îi contrazice), iar cumpărătorii preferă varianta lejeră a desenelor descriptive şi simpliste gen Disney. Din păcate, cumpărătorii sunt părinţii – remarcă scriitoarea Alina Darian. Gusturile lor s-au nivelat în asemenea măsură, încât impertinenţa unei fantezii e rareori iertată. „Copiii sunt foarte deschişi la nou, dar ce folos, pentru că nu ei sunt cei care cumpără cărţile. Există tendinţa editurilor de a specula nostalgia părinţilor şi de a publica la nesfârşit Fraţii Grimm şi Ion Creangă, însă nevoile copiilor, contextul în care cresc ei, cultura vizuală, toate s-au schimbat. Au nevoie şi de poveşti noi. Se ţine, însă, foarte puţin cont de aceste lucruri“ – insistă fondatoarea Editurii Soarele şi Luna. Cum aceste cărţi aduc în general profit, cererea se transmite mai departe. „Editorii asta vor, nu prea poţi să faci altceva decât comercial şi drăguţ. Nu zic, şi asta se poate face cu oarecare profesionalism. Dar când te uiţi la expresivitatea ilustraţiilor germane, te enervezi că nu ai voie şi tu“ – spune Stela Lie, lector la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.

Câţiva dintre artiştii care se încăpăţânează să facă ilustraţie de carte s-au reunit în Clubul Ilustratorilor din România, înfiinţat în 2006, de Stela Lie. „Clubul are acum 40 de membri. Ar putea avea şi mai mulţi, dar noi nu avem sediu şi e greu să administrezi aşa o organizaţie“ – explică cea care, la un an după formarea Clubului, a reuşit să creeze „Colecţia Pisicii“: 11 cărticele semnate de tot atâţia ilustratori, la Pro Editură şi Tipografie. Recent, 40 de scriitori şi artişti şi-au unit poveştile şi desenele în Bookătăria de texte şi imagini, o premieră editorială.
În 2008, a apărut şi o filială a Society of Children’s Book Writers and Illustrators (SCBWI), organizaţia profesională creată în Los Angeles, în anii ’70, care numără  în prezent 19.000 de membri. În acelaşi an, România a avut pentru prima dată un stand la Târgul Internaţional de Carte pentru Copii de la Bologna, locul unde graficienii se întâlnesc încă din 1967. Standul nostru a fost aproape invizibil. Doar 11 edituri din cele peste 4.000 active au pus cărţi pe rafturi, iar dintre acestea, 80% erau producţii străine, preluate. Iar anul acesta, vizitatorii au răsfoit cam aceleaşi titluri româneşti ca în ediţiile precedente. Printre ele, Prinţul în palatul de sticlă, de Alina Darian, ilustrată de Irina Dobrescu (Editura Soarele şi Luna), Aventurile lui Arik, de Ioana Nicolaie, cu desene de Mihail Marian – de la Corint Junior, sau Ziua în care a fugit somnul, de Victoria Pătraşcu (tot Irina Dobrescu) şi Aventurile unui fir de nisip, de Ana Maria Lembrău, cu desene de Ágnes Heszeg – de la Nemira. Expresia „a număra pe degete“ e perfectă în acest context.

Sâmburele intrigii se găseşte în sânul lumii literare, unde cartea pentru copii e considerată un gen minor. Dintre scriitorii contemporani, foarte puţini au dat „marea literatură“ pe „mica literatură“, fie şi preţ de-o poveste, iar majoritatea sunt femei. „Să aibă de-a face cu faptul că pentru noi merge şi ce nu e major şi serios şi hotărâtor «pentru istoria culturală a omenirii»? Că noi ştim că viaţa e făcută şi din lucruri mici, dar fără de care nu se poate?“ – întreabă retoric Stela Lie, propunând un Premiu de literatură pentru copii ca „stimulent“. Acesta ar fi singurul, din moment ce nu prea există cerere pe piaţă. „Nimeni nu vrea să ţină poveştile în sertar“ – spune Alina Darian, accentuând însă, pe ideea de vocaţie. „Se spune că scriitorii români refuză să scrie literatură pentru copii. Nu este vorba de refuz. Ca să faci asta trebuie fie să ai o urmă de candoare, fie să te atragă domeniul; nimeni nu poate scrie pentru copii împotriva voinţei sale, numai pentru că e împins de un editor, de exemplu.“

Cum scriitorii profesionişti nu prea trec prin lumea celor mici, treaba aceasta e lăsată pe mâna cui are plăcerea să scrie. Editurile primesc manuscrise, însă multe nu merită publicate (majoritatea – „grafic slabe, ca scriitură – dezastre“, potrivit Ancăi Eftime), iar cele care au stofă necesită şi o promovare pe măsură. Un nume necunoscut şi o carte ilustrată – iată o ecuaţie care nu dă cu plus în registrele editorilor. „Cărţile pentru copii nu trebuie să aibă ca scop profitul financiar. Ele ar trebui să fie inovatoare, să dezvolte imaginaţia, să provoace curiozitatea. În momentul în care scopul lor a devenit pur financiar, ne-am umplut de cópii strâmbe şi palide după desenele lui Walt Disney care, pe deasupra, sunt şi tipărite prost, ca să aibă un cost de producţie cât mai mic“ – adaugă Livia Coloji. Soluţia ar fi subvenţiile, care ar putea fi obţinute de la Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Căile sunt însă atât de încâlcite, încât proiectele se pierd pe drum.
Realizat de la zero, un volum ilustrat publicat în 2.000 de exemplare, ar costa circa 4.000 de euro. Tirajul mediu pentru un titlu românesc este acum de 1.000-1.500 de exemplare. „Mai puţin nu merită investiţia, preţul de producţie ar fi prea mare“ – spune Anca Eftime. Există şi excepţii, când renumele autorului le permite: în 2008, Aventurile lui Arik, de Ioana Nicolaie, a apărut în 5.000 de exemplare.

Pe de altă parte, în România, ilustratori ajung cei capabili să fie buni autodidacţi, pentru că nu există o şcoală propriu-zisă, nici o specializare în domeniu. „Dacă n-ar fi fost aportul formativ în domeniu al doamnei Stela Lie, profesor de grafică, aş zice că noile generaţii ar trebui să fie autodidacte ca să se numească ilustratori. Aşa că există impresia că, la noi, ilustraţia este mereu atinsă de aripa Artei ca Artă, este elitistă sau uneori tatonantă, ceea ce nu poate fi apreciat decât de puţine edituri“ – enumeră un neajuns Irina Dobrescu, una dintre cele mai apreciate tinere ilustratoare.
Nici vânătoarea de absolvenţi şi de noi talente nu se practică. „Editorii români, mai exact din Bucureşti, nici nu ştiu unde se află Universitatea de Arte, poate nici nu ştiu că ea există. În Anglia, de exemplu, la expoziţiile de semestru şi mai ales la licenţă, vin firme şi oameni din media ca să vâneze absolvenţi“ – plusează lectorul Stela Lie.

De la faptul că editori şi ilustratori, deopotrivă, nu şi-au creat o rutină a pieţei şi nu ştiu cum să se găsească unii pe alţii, se ivesc alte neajunsuri. Livia Coloji schiţează drumul de la editor la desenator, valabil în 70% din cazuri: „În loc să fie simplu şi corect, este nedrept şi haotic. În străinătate, nicio editură nu te-ar angaja fără să se uite foarte atent peste portofoliul tău. Doar dacă eşti potrivit pentru proiectul lor te contactează şi te întreabă dacă ai fi disponibil şi interesat. La noi, nu prea contează ce lucrezi sau în ce stil o faci, pentru că ilustratorul «se descoperă» întrebând prietenii sau cunoştiinţele, dacă n-au ei pe cineva care «desenează». Dacă nu aşa, atunci se contactează toţi ilustratorii ştiuţi, indiferent de stilul de lucru, şi li se cere o ilustraţie sau mai multe «de probă». Probele nu sunt plătite, aşa cum se plătesc în alte ţări, iar şansele să te aleagă sunt cu atât mai mici, cu cât numărul ilustratorilor este mai mare. Dacă participi la trei sau patru «concursuri» pe lună şi nu câştigi niciunul, s-ar putea să-ţi vină să-ţi cauţi o meserie în alt domeniu.“ Probleme există şi cu drepturile de autor, pentru că, de obicei, graficienii sunt plătiţi la comandă, fără a li se acorda şi drepturi pentru eventuale reeditări, cum ar fi firesc.
Livia Coloji s-a apucat să deseneze coperţi, felicitări, ilustraţii pentru reclame şi cărţi şi să trimită mostre în afară. Are comenzi în Europa şi în Statele Unite, iar semnătura ei se regăseşte pe Întoarcerea lui Arpagic, de Ana Blandiana (Humanitas, 2008). Anul acesta, artista stabilită la Timişoara a ilustrat o carte publicată în Italia, Il sogno di Jlepa, de Sofia Gallo & Jasmika Halilovic, o alta în Marea Britanie – Puddle the Naughtiest Puppy: Ballet Show Mischief, de Hayley Daze, iar o a treia urmează să apară în Cipru – Sophia and the Small Forest, de Marina Michaelidou. Între timp, lucrează pentru o companie germană care produce jocuri educative. Contractele i le furnizează agentul, pe baza portofoliului. „Agentul nu a fost un scop în sine, dar cu ajutorul lui pot lucra pentru edituri la care altfel n-aş putea ajunge. Pentru ei, este un sistem de lucru firesc, care funcţionează de zeci de ani. Pentru noi, a fost posibil cu adevărat doar în ultimii trei ani, după intrarea în UE“ – explică artista. Dacă Livia Coloji s-a avântat pe o piaţă uriaşă, în care concurenţa este pe măsură, cei care n-au făcut încă pasul spre Occident se luptă pe cele câteva oferte din ţară. „Eu şi prieteni de-ai mei, colegi de breaslă, trebuie să vânăm cu tenacitate joburile de ilustrator, trăind – cei mai mulţi – nu din ele, ci din salarii de profesori, sau de art directori în firme de publicitate sau edituri, sau susţinuţi de familie“ – povesteşte Irina Dobrescu. Pentru cei ca ea, Alina Darian are un sfat simplu: să încerce să publice în străinătate. Pasul e însă mai dificil decât pare pentru artiştii unei naţii care are atât de puţină încredere în ea. „Sunt atât de prost priviţi
în România, încât, în cazul unora dintre ei, încrederea s-a frânt complet. Le e frică să facă un pas în afara spaţiului pe care îl cunosc, le e frică de refuzuri, de risc. Merită să rişte. Sunt mai multe oportunităţi în străinătate astăzi, decât în România, şi pot avea surpriza ca acolo să fie apreciaţi“ – e de părere scriitoarea.

În Occident, artiştii îşi pot permite să trăiască decent din două-trei cărţi ilustrate pe an, în România e imposibil. Preţul unei pagini se învârte în jurul a 50 de euro. La o carte de 32 de pagini, cu 16 ilustraţii, câştigul este de aproximativ 800 de euro. Sumele se negociază în funcţie de complexitatea creaţiei, de mărimea paginii şi de numărul lor. „În realitate, suma e oferită de editor şi nu se prea discută. Noi am primit pentru o ilustraţie color A4, la proiectul Basme şi Poveşti Româneşti, de la Reader’s Digest, în jur de 80 de euro. Cred că limita de jos ar fi fost, la dimensiunea şi complexitatea menţionată, 40 de euro“ – detaliază Stela Lie.
Munca graficianului poate fi plătită, în Vest, pe ore sau pe pagini. În funcţie de dimensiunile cărţii, complexitatea desenelor şi notorietatea artistului, preţurile variază între 1.500 şi 10.000 de euro sau mai mult. În Statele Unite, potrivit www.publishingbasics.com, tarifele urcă de la 40 până la 100 de dolari pe oră. „Diferenţa e mare. Uneori foarte mare, în funcţie de piaţă. Este normal ca ilustraţia să se plătească bine în ţări vorbitoare de engleză, franceză, spaniolă, germană. O carte publicată acolo se tipăreşte într-un tiraj uriaş, pentru că piaţa cuprinde mai multe ţări şi mai multe milioane de eventuali cumpărători. Altfel stau lucrurile în cazul pieţelor izolate, cum ar fi Italia, România“ – precizează Livia Coloji, subliniind faptul că, deşi există tipografii dotate cu aparatură nouă, calitatea nu e tocmai grozavă, adeseori, iar multe edituri dau prea puţină atenţie părţii de design. „În anii ’70-’80, în edituri erau tehnoredactori de meserie (nu doar nişte băieţi care au învăţat nişte programe pe computer), care ştiau ce este o literă, o oglindă a paginii, un Vorstatz“ – completează Stela Lie.

De anii ’60-’70-’80 se vorbeşte ca de un eldorado al graficienilor; epoca în care toate marile şi micile poveşti, semnate de autori străini sau români, au fost dublate de talentul unor artişti aleşi pe măsura operelor ilustrate. Done Stan, Silviu Băiaş, Val Munteanu, Geta Brătescu, Vasile Socoliuc, Livia Rusz, Eugen Taru, Vasile Olac, Octavia Ţarălungă – numele lor rezistă azi, în măsura în care copiii de altădată, fermecaţi de amintirea desenelor din cărţile de poveşti, au căutat numele ilustratorilor. Multe dintre volume – majoritatea publicate de Editura Ion Creangă, acum în faliment – nu mai există pe piaţă, iar creatorii lor dispar şi ei, încet.

Silviu Băiaş, unul dintre cei mai apreciaţi graficieni români, a publicat extrem de rar după 1990. Deşi practica ilustraţia de carte ca domeniu secundar, după gravură, personajele cu trăsături groteşti, caricaturale, din cărţi ca Bertoldo şi Bertoldino sau Basme pentru toată săptămâna, i-au adus aprecierea criticilor şi a cititorilor. Născut lângă Dej, artistul a studiat arta la Bucureşti, unde s-a stabilit împreună cu soţia sa, Ethel Lukáts Băiaş. În atelierul de pe strada Rahmaninov, Băiaş şi-a adunat întreaga creaţie. Îşi păstrează originalele desenelor şi exemplarele din revista „Ariel“, pe care a scos-o între 1993 şi 1996.
Perioada în care a creat, cea mai prolifică din istoria ilustraţiei româneşti, avea însă, neajunsurile ei. „Toţi încercau să facă ceva cât mai frumos şi mai diferit. Tipografia însă, ne trăda întotdeauna, culorile ieşeau înecate, mai întunecate. Se lucra după ureche, în condiţii aproximative, acum şi ziarele au reproduceri mai bune decât aveam noi“ – îşi aminteşte graficianul. O republicare după desenele originale i-ar permite acum să redea fidel culorile pe care le-a imaginat pentru personajele sale. Nici sumele primite nu erau grozave, „însă, parcă tot era mai bine ca acum“. „Dintotdeauna, cartea pentru copii a fost prost plătită“ – adaugă soţia sa, Ethel Băiaş, ilustratoarea unor cărţi de poezii de George Topîrceanu şi Elena Farago. „Cei care făceau numai ilustraţie, ca Val Munteanu sau Done Stan, trăiau şi din ce primeau de la reviste, erau chiar angajaţi ai unor edituri“ – explică Băiaş, care îşi permitea să refuze o carte care nu-i plăcea; un gest firesc, ce pare un lux acum.

Toţi erau nevoiţi să facă slalom printre cenzori – proces care uneori stimula şi mai mult imaginaţia. „Din cartea Fântâna adevărului nu seacă niciodată, în care ilustram proverbe, în ordine alfabetică, au scos litere – eu le înconjurasem cu o bulă albă, pe desen – despre care credeau că erau interpretabile.“ Lipsesc, printre altele, C, D, E, Î, T. „Ştiam din capul locului ce nu trebuie să faci şi, ca să nu munceşti de pomană, te autocenzurai“ – povesteşte Ethel Băiaş. Mai exact, nuditate, scene cu aluzii la cei de la putere, la „tovarăşi“ – în final, „totul era interpretabil“.  

Unele cărţi, ca povestirea italiană Bertoldo şi Bertoldino (1984, Ed. Ion Creangă), au luat premii şi au fost traduse. Ar merita reeditate şi Uimitoarele călătorii şi aventuri ale baronului von Munchhausen, Morcoveaţă, ambele ilustrate de Done Stan, Cipi, acest pitic uriaş (1983), care poartă semnătura Liviei Rusz, Don Quijote, aşa cum şi l-a imaginat Eugen Taru, Cartea junglei desenată de Valentin Tănase sau Aventurile şahului, de Val Munteanu.

Survolând liniştea de deasupra pieţei autohtone de carte ilustrată, câţiva artişti din Târgu-Mureş au decis că e cazul să treacă direct la nivelul următor. „Nu ştiu în ce măsură poţi supravieţui ca ilustrator dacă nu te împrieteneşti cu tastele şi cu mouse-ul“ – lansează provocarea Liviu Boar, unul dintre fondatorii revistei „Tuş“ (www.revistatus.ro), o publicaţie online cu poveşti ilustrate şi animate, benzi desenate şi jocuri pentru cei mici. Creaţiile sunt traduse în maghiară, germană, engleză şi franceză (printre autori se află şi Dan Lungu). „Nu există un proiect similar cu revistatus.ro şi nici nu cred că altcineva ar investi atât într-un proiect care nu generează profit. Aici a fost mecenat, în primul rând. Dacă vorbim de investiţii – noi lucrăm exclusiv cu softuri top of the line licenţiate, atât 2D, cât şi 3D, folosind ultimele modele de tablete grafice Wacom, asta în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a programelor folosite în România sunt furate“ – detaliază artistul în vârstă de 29 ani. A existat o tentativă de a trece şi pe print, care nu s-a concretizat, deocamdată.  

Urmărindu-i la butoane pe doi dintre cei mai apreciaţi artişti digitali ai momentului – Andrew Jones şi Marko Djurdjevic –, Liviu Boar a remarcat că niciun artist cu vârsta sub 35 de ani nu se afla acolo. De unde şi concluzia că graficienii români sunt refractari la nou. „Simpla experienţă de a urmări cum creştea un desen sub o mână de maestru, folosind hardware-ul şi software-ul corespunzător, a valorat pentru mine mai mult decât toate orele din facultate, în care eram a x-a generaţie care zgâria aceleaşi plăcuţe de metal ca şi cu secole în urmă. Nu vreau să ponegresc tehnicile clasice ale artei grafice, dar nu ai cum să rămâi relevant dacă faci abstracţie de felul în care evoluează arta, în paralel cu tehnologia, de la o lună la alta.“

Despre cărţile de altădată, crede că au fost importante pentru epoca respectivă. Copiii de astăzi vor şi văd altceva. „Nu vreau să jignesc pe nimeni, eu eram fascinat de desenele cărţilor mele de poveşti de acum 20 de ani, dar nu i-aş cumpăra potenţialului meu copil o carte cu acelaşi tip de ilustraţii. Au trecut 20 de ani de la revoluţie, există Internet broadband, există pc-uri şi tablete grafice la preţuri accesibile, exista terrabaiţi întregi de inspiraţie la câteva click-uri distanţă... Ei au crescut cu poveştile bunicii, eu am crescut cu Cartoon Network. Nu compar conţinutul, dar îndrăznesc să spun că poveştile pe care le-am îndrăgit eu erau desenate cu mult mai mult farmec.“

Voturi: 5.0 din 5. 7 voturi.