Recviem pentru ceteră şi orchestră. Note irlandeze în Oaş

de Liviu Vânău

Tema centrală a Festivalului Drumul lung spre cimitirul vesel este o suită de muzică clasică, cu inflexiuni tradiţionale irlandeze şi româneşti, ale cărei versuri sunt inspirate de celebrele epitafuri din Săpânţa. Căutările compozitorului Shaun Davey s-au întâlnit în Maramureş, cu descoperirile lui Grigore Leşe. Muzica lor dezvăluie un teritoriu comun, explorat de audienţă cu emoţie şi un fel de bucurie a revederii. Proiectul relansează câteva întrebări fundamentale despre verigile dintre cele două culturi, obârşia acestei legături şi şansele pe care le mai au astăzi societăţile tradiţionale să-şi păstreze vie identitatea şi spiritualitatea. Revista „Corso“ vă propune o discuţie cu Peter Hurley, producătorul acestui festival, şi cu câţiva dintre colegii săi care l-au urmat în Maramureş, într-o fascinantă călătorie în care lumea de aici şi cea de apoi se întrepătrund şi ne dezvăluie o fărâmă din rosturile autentice ale tradiţiilor din Oaş.

Foto: Ilinca Vânău

Compozitorul Shaun Davey

Peter Hurley (st.), producătorul festivalului

Poartă sculptată

Mai întâi, locul. Cimitirul Vesel din Săpânţa, despre care românii au aflat fie din reportaje turistice, fie din amarele lupte politice din prima parte a anilor ’90. Maramureş. Un fel de redută a tradiţiei – ne imaginăm uneori, încurajaţi de povestiri despre oamenii de acolo. Sau de întâlniri cu oamenii de acolo. Deşi, lucrurile stau deprimant de altfel: sutele, chiar miile de vechi case din lemn, care au fost rase de pe faţa pământului în Maramureş, au luat cu ele şi chipul acestei lumi, aşa cum îl ştiam. Arhitectura tradiţională aproape a dispărut, înlocuită brutal de felurite gospodării supradimensionate, care nu mai au nimic de spus. La fel cum s-a pierdut şi portul tradiţional. Antene parabolice, telefoane celulare, autoturisme noi. Una peste alta, una dintre cele mai violente transformări prin care a putut trece o societate tradiţională în două decenii. Un ţinut al exceselor, cu mult prea numeroase poveşti triste.

Recunosc, e un portret schimonosit de propriile mele frustrări legate de această lume minunată, a cărei viaţă mi se pare că se mistuie într-o pastă consumeristă. Care se îndepărtează parcă tot mai mult de spiritul locului pe care, nostalgic, îl socoteam abisal, veşnic. Şi pe care îl iubesc şi îl respect.
Cu toate acestea, un loc extraordinar de viu. Cu oameni dintr-o bucată, despre a căror putere de muncă circulă legende care nu sunt întrecute decât, poate, de poveştile despre horinca sau palinca din partea locului. Apoi fetele, cu fustele lor înflorate. Şi muzica... ceteraşii, cu tropăiturile celor prinşi în dans. Ţipuriturile. Nu cele împrumutate de la Cântarea României, ci cele din vechime, când apăreau la hora din sat agenţii de la Fisc, iar ceteraşii schimbau dintr-o dată ritmul şi cântau şi strigau „Fisculaşu“ – cea mai fermecătoare formă de evaziune fiscală de care am auzit vreodată: când auzeau melodia, datornicii se pierdeau în mulţime până ce trecea primejdia. O lume încă fascinantă, despre care, oricât de puţin ştii, eşti tentat să spui că „e ceva acolo“ – un fel de... redută a tradiţiei.

Apoi, povestea cu irlandezii. Altă lume despre care circulă o sumedenie de viziuni şi de evocări romantice. O lume despre care, din nou, suntem gata să admitem că, la rândul ei, „are ceva acolo“. Un „ceva“ inefabil pe care ne-ar plăcea să-l descoperim, dacă am avea prilejul ăsta vreodată.

Ei bine, într-un chip minunat, lumile astea s-au amestecat. Irlanda şi România. Irlanda şi Maramureşul. Acolo, la Săpânţa. Povestea a început cu un compozitor care a primit, în urmă cu doi ani, de la asociaţia Culture Ireland o bursă de cercetare „a filonului comun dintre cele două culturi“. Shaun Davey şi-a început căutările şi, curând, la Sibiu, a simţit că e pe drumul cel bun: „Am auzit acolo corul mixt cântând în Catedrala Ortodoxă: cântau cu o emoţie profundă şi calmă, cu o demnitate maiestuoasă, împreună cu numeroasa congregaţie de acolo. Era imaginea comuniunii şi a muzicii în deplină armonie. Pentru un compozitor care crede că muzica trebuie să fie în slujba comunităţii, impresia a fost de neuitat. În momentul acela, eram convins că ascultam sufletul României. Adevărat sau nu, asta, mai mult decât orice altceva, mi-a susţinut încrederea într-o colaborare.“
Pagina de web a proiectului (lasapanta.com) inspirat de rezultatele acestor căutări descrie munca lui Shaun Davey: „Fascinat de Săpânţa, artistul a compus o suită muzicală în care se îmbină elemente tradiţionale din ambele zone cu elemente din muzica clasică. Textele acestor melodii sunt chiar epitafurile de pe mormintele din Săpânţa.“ Pare simplu, nu?
Acum, adăugaţi ingredientele în ordinea sugerată de organizatori: dirijorul David Brophy, soprana Rita Connolly, Liam O’Flynn – cimpoi, Rod McVey – orgă, Gerry O’Beirne – chitară, Noel Eccles – percuţie, Neil Martin – violoncel, împreună cu muzicieni de la Filarmonica de Stat din Sibiu, concert maestro – Cosmin Fidiles şi Corul bărbătesc al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna“, dirijor – pr. Sorin Dobre.

Vorbim aici de mai bine de o sută de artişti, numai pentru suita lui Davey, Vocile din Cimitirul Vesel. „A fost ceva acolo“, nu?
Şi încă o dată pe atât. Gheorghe Turda, care se trage din Săpânţa. Şi spectaculoasa desfăşurare de forţe propusă de Grigore Leşe. Sarea pământului, dans contemporan în coregrafia Lilianei Iorgulescu. Ca un şuvoi, „aurul României“: Aromânii Fărşeroţi, fanfara Mambo Siria, lăutarii care îşi spun Rapsozii Gorjului, Grupul Iza din Maramureş, unul dintre ultimii tulnicari – Răzvan Roşu, Fanfara din Buneşti – Bucovina, horitoarele Zamfira Mureşan şi Lenuţa Purja, Ucrainenii de pe Tisa.

Apoi întrebările. Pare acum limpede că Drumul lung spre Cimitirul Vesel nu se termină cu una cu două şi că încearcă să traseze un fel de axă culturală între spaţiul irlandez şi cel românesc, transilvănean, maramureşean. Pe de o parte, axa asta este alcătuită din oamenii implicaţi în proiect. Pe de altă parte, de gândurile şi întrebările lor. Neliniştile şi căutările lor.
„Suferinţa oamenilor simpli este, cred, legătura dintre Irlanda şi România“ – spune Peter Hurley, producătorul festivalului, nevoit să formuleze în câteva cuvinte percepţia dobândită în cele aproape două decenii de când a schimbat Dublin cu Bucureşti. „Suferinţa face sufletul să îşi caute un leac, iar alinarea vine chiar de la actele prin care sufletul se exprimă, îşi povesteşte sinele. Tăria hotărârii de a învinge suferinţa e forţa care împinge nestăvilit această împărtăşire către cer, dar şi către semenii noştri.“

Aceste două spaţii sociale, culturale şi spirituale sunt legate – spune Hurley – tocmai de ceea ce în aparenţă le desparte. „Există literalmente un ocean de imperialism, colonialism, lăcomie, manipulare şi exploatare care se întinde peste Europa. Existenţa noastră ca pioni sau ca martori de pe margine ai luptei de secole pentru putere a lăsat cicatrici adânci în conştiinţa oamenilor simpli, iarăşi şi iarăşi, până când lucrurile s-au împământenit astfel. Atât în Irlanda, cât şi aici, această stare de fapt a modelat etosul dominant rural al fiecăruia, a dăltuit conştiinţa noastră colectivă cu trăsături asemănătoare. Acest spaţiu comun există cu adevărat. Nu e doar o părere. E un fapt. România e o ţară care suferă, şi asta de multă vreme. Asta e obârşia a ceea ce ne uneşte, un teritoriu fertil – o mare simpatie mutuală – care poate adăposti şi creşte încrederea. Un loc în care ne «regăsim» unul pe celălalt, aproape ca nişte veri primari despărţiţi o vreme.“
Aşadar, această legătură nu e întemeiată pe biserici sau pe instituţii sau pe părţi ale unei moşteniri comune. Rostul ei nescris e un resort intim, care se manifestă ca un pastoralism original şi autentic. Acest pastoralism e încă viu în Maramureş, poate mai mult decât oriunde altundeva în România. Poate mai mult decât oriunde altundeva în Europa.

Grigore Leşe alege să citească într-o cheie celtică povestea „nunţii“ dintre Irlanda şi locurile sale de baştină: „nu este o taină pentru nimeni faptul că în Maramureş, celţii au lăsat urme de netăgăduit, influenţând cultura noastră tradiţională într-un mod cu totul neaşteptat. De la ei avem roata olarului şi tot de la ei simbolul crucii înscrise într-un cerc din care braţele ies în afară, numită şi «crucea celtică înaltă» – simbolul căutării. Astfel, ne căutăm rădăcinile comune, rădăcini în care avem sonorităţi muzicale asemănătoare, superstiţii comune, precum cele legate de puterile apotropaice ale potcoavei – reminiscenţă clară a cultului unor zeităţi cabaline. Alte similitudini pot apărea prin decriptarea simbolisticii spiralei celtice şi dacice, a cercului, a trifoiului… prin studierea credinţei în nemurirea sufletului la celţi şi vechii daci, de unde şi inexistenţa fricii de moarte. Elemente din puternica tradiţie mitologică precreştină identificabile în cele două culturi –irlandeză şi română – oferă o perspectivă de abordare despre care am putea discuta zile întregi. La Săpânţa, ne-a unit muzica, iar muzica a făcut un drum lung până la Cimitirul Vesel. Faptul că românii s-au regăsit în muzica irlandeză, iar irlandezii în muzica noastră, cred că răspunde cel mai bine celor care încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat aici cu adevărat.“
Pentru părintele Călin Popovici, care a slujit ani buni în parohii ortodoxe din Irlanda şi a studiat temeinic cultura celtică, „veriga de legătură este supravieţuirea în ambele culturi, irlandeză şi română, a temeiului ancestral popular comun. Suntem culturi vechi ce au păstrat în folclor un filon cultural arhaic. De aici vine parfumul unic ce aureolează orice valoare autentică, «uitată» şi redescoperită prin zonele de tip countryside.
Descoperirile arheologice demonstrează că triburile celtice, în călătoria lor din Galia Asiei Mici spre vestul extrem european, au zăbovit ceva vreme şi prin spaţiul carpato-danubian, daco-romanii facând serioase schimburi comerciale cu aceştia – posibilă explicaţie a persistării în cele două limbi, româna şi irlandeza, a şase cuvinte comune (îmi amintesc acum doar două: «sus» şi «luni»).“

Artista plastică Miruna Budişteanu acceptă şi nuanţează teza părintelui Călin Popovici: „Într-adevăr, veriga comună acestor două spaţii culturale este prezenţa celţilor pe acest pământ, al Ţării Maramureşului, care a dăinuit prin meşteşugul prelucrării lemnului (cultul funerar, cultul solar, porţile de lemn), a tradiţiei muzicale sau a preocupărilor agrare.“

El însuşi organizator şi director al unor festivaluri de datini şi folclor tradiţional, Dorel Todea socoteşte că „deşi cele două spaţii europene se află la mare distanţă, aproximativ aceleaşi condiţii geografice oferite de latitudinile medii ale continentului european şi aceleaşi ocupaţii au generat elemente de cultură asemănătoare. Atât irlandezii, cât şi maramureşenii (şi mai ales săpânţenii) sunt oameni ambiţioşi, mândri de cultura lor. Atitudinea în faţa morţii, materializată prin explozia de culoare, basoreliefuri şi texte ce reprezintă un alt fel de monografie a comunităţii, se aseamănă cu atitudinea irlandezilor, care cred într-o altă lume, numită Lumea celor Vii, sau Câmpia Fermecătoare (Lumea celor tineri sau Lumea celor veşnic tineri). Preocuparea pentru cultura populară: arhitectură, costum, cântec şi dans, obiceiuri de peste an şi ritualurile legate de momentele principale din viaţa omului, sunt, fireşte, alte elemente comune.“

Apoi, încredinţarea că lucrurile au fost făcute după o rânduiala bună. Peter Hurley socoteşte că „această primă ediţie e întrutotul creaţia compozitorului irlandez Shaun Davey. El a izbutit să descopere cheile în care trebuie să citim povestea noastră: viaţa şi iubirea, suferinţa şi pasiunea oamenilor obişnuiţi, aşa cum sunt ei păstraţi în amintirile familiilor şi ale comunităţii lor. E o prăznuire a oamenilor de care nu citeşti vreodată, acei soldaţi necunoscuţi. Povestea fiecăruia ia viaţă în muzica lui Shaun.
Cred că asta le-a dat localnicilor energia să facă posibil festivalul. N-am auzit nici măcar o dată «Nu putem face asta!»... în condiţiile în care am făcut lucruri chiar la limită, ca atunci când am construit într-o singură zi, din lemn, o scenă de 150 de metri pătraţi, înaltă de doi metri, în Catedrala Reformată din Sighetu Marmaţiei; totul deasupra băncilor din biserica transformată astfel, într-un studio de înregistrare pentru 80 de interpreţi. Energia asta a fost reală. Oamenii au îmbrăţişat acest concept.“

„Personal“ – spune părintele Călin Popovici – „m-a impresionat profund «traducerea», adică descoperirea limbajului comun: versurile mucalite ale poetului popular maramureşean, ce îmbină naiv lirismul şi înţelepciunea, sfidând exact după tipicul umorului negru irlandez, oroarea şi grozăvia morţii, sunt sublimate în notele muzicale ale limbajului celtic, descifrate de un suflet irlandez: Shaun Davey. Minunat arc peste timp şi peste Europa, a unor suflete ce se descoperă după mii de ani, încă pereche!“

„Două elemente distincte mi s-au părut memorabile“ – mărturiseşte Miruna Budişteanu – „faptul că ţăranii au fost aşezaţi în faţă, la concertul din Cimitir, şi nu oficialităţile locale, pentru că, într-adevăr, lor le era, în primul rand, închinat acest eveniment; în al doilea rând, admirabila răbdare şi discreţia prezenţei celor invitaţi, mă refer în special la familia ambasadorului Irlandei (prezentă de la început şi până la sfârşit, în pofida intemperiilor, vădind un real interes şi respect pentru tot ce se petrecea) şi la muzicienii irlandezi, care au ştiut să guste din plin totul, până la capăt, bucurându-se de autenticul experienţei lor.“

Apoi, din nou întrebările, care cumpănesc distanţa între prezent şi viitor. Fiindcă tradiţiile, ca şi baladele vesele şi triste şi cântăreţii lor, au sălaş într-un spaţiu împovărat de schimbări. Întrebările-îndoieli de după recviemul pentru ceteră şi orchestră.
Shaun Davey crede însă, că „pentru a supravieţui, tradiţiile trebuie să fie vii pe deplin, iar nu fosile; ele trebuie practicate, preţuite şi asumate zilnic de familii şi de comunităţi. Asta înseamnă că tradiţiile pot evolua, se pot schimba şi adapta, sau pot fi păstrate în formele originale. Asta înseamnă pluralitate, coexistenţă şi respect reciproc pentru tradiţie în formele ei vechi şi noi.“

Grigore Leşe observă, la rândul său, că „din fericire, noi mai avem încă muzica vie în vatra satului, la noi mai există enclave izolate (e drept, tot mai puţine) unde se cântă ca acum sute de ani, poate chiar mii de ani, şi asta am vrut să demonstrez prin selecţia propusă în partea a doua a concertului meu. Muzicienii irlandezi fac un act de renaştere, singurul care le mai poate asigura continuitatea în spiritul culturii tradiţionale, singurul care îi mai poate purta spre obârşii. Irlandezii au venit cu o muzică măsurată, pietrificată în partituri, riguroasă, interpretată cu măiestrie, noi am venit cu o muzică nemăsurată, improvizatorică, cu erori şi spontaneităţi neaşteptate, vie ca focul şi aspră ca pământul.
Spaţiul geografic este definit nu numai de limbă, ci şi de unele linii melodice specifice. E adevărat că şi la noi, hotarul satului s-a spart demult, că au fost împrumutate deja cântece, modele şi chiar sărbători străine, dar sper să fim conştienţi că, în contextul procesului de globalizare pe care îl experimentează toată lumea, arta grefată pe etnic ne va asigura identitatea culturală în lume. Până atunci, să nu uităm că încă mai avem muzică străveche, muzică de ceremonial, muzică terapeutică, ascunsă prin satele noastre de prin Dobrogea, Hunedoara, Maramureş…“

În opinia producătorului Peter Hurley, „e o chestiune de valori. Modernitatea nu trebuie să se limiteze doar la ceea ce e nou sau sofisticat. Tradiţii care sunt acum înstrăinate sau amuţite pot fi apreciate mai târziu, în vremuri mai luminate, mai cu seamă în relaţie cu identitatea naţională. Irlanda oferă un exemplu aproape extrem în politicile sale recente, de sprijin oficial şi public al limbii irlandeze, gaelic. Dar e vital să nu aşteptăm pasiv ca asemenea redeşteptări să se petreacă. Vocile din Cimitirul Vesel cer să facem cele de trebuinţă acum!
Cred că trebuie să cultivăm o nouă generaţie dedicată redeşteptării acestor tradiţii, cu rădăcinile lor cât mai aproape de autentic posibil. Şi spun asta în chiar accepţiunea fizică a termenului: alături de cei care mai trăiesc şi păstrează tradiţia.
Spun asta, deşi nu cred că tradiţia poate supravieţui, cel puţin nu în forma sa autentică. Să luăm, de pildă, muzica din Irlanda: este recuperată, reînviată, nu autentică. În România, autenticul există încă, probabil în ultima sa generaţie. Şi aici mă refer, de pildă, la muzica lui Grigore Leşe. Ca martori ai acestei ultime generaţii, ca «observatori», avem obligaţia să arătăm lumii – şi poate cel mai urgent, europenilor, în special – cum arată aceste creaţii şi tradiţii atunci când sunt încă vii; să-i ajutăm să înţeleagă de unde se trag şi ei; să-i ajutăm să înţeleagă pierderea pe care au suferit-o abandonând această comoară şi, în cele din urmă, să devenim noi înşine conştienţi de valoarea sa şi de faptul că suntem la un pas să o pierdem...“

• Drumul lung spre Cimitirul Vesel, 12-15 august 2010, Săpânţa, Maramureş.

*14 august 2010, Cimitirul Vesel, Săpânţa Voices from the Merry Cemetery of Săpânţa.

Suită muzicală de Shaun Davey

Au interpretat: Corul bărbătesc al Facultaţii de Teologie „Andrei Şaguna“, Dirijor: Preot Lect. Dr. Sorin Dobre

Muzicieni ai Filarmonicii de Stat din Sibiu – concert maestro: Cosmin Fidiles

Dirijor: David Brophy

Solişti: Rita Connolly –vocal & Liam O’Flynn – cimpoi

orgă: Rod McVey

chitară: Gerry O’Beirne

percuţie: Noel Eccles

violoncel: Neil Martin

Music Sound design: Tom Brânduş

Music Recording engineer: Brian Masterson

Music coordinator: Laurenţiu Constantin

Orchestra contractor: Gheorghe Branici

Production assistant: Ioana Nistorescu

Music copyright: Shaun Davey/Bucks Music, London

Producători: Mihaela şi Peter Hurley

Regia artistică: Shaun Davey

* Filmul Drumul lung spre Cimitirul Vesel Cătălin Leescu – Regizor; Ruxandra Maria Margareta Cernat – Asistent de regie; Cristian Coroiu – Sunet; Ioachim Ciobanu – Operator steady cam

*Echipa Drumul lung spre Cimitirul Vesel  Gabriela David – Director de comunicare; Adrian Moldovan – Director de producţie; Dana Manu – Consultant de proiect; Dan Stăiculescu – Consultant de proiect; Claudiu Boboc – Producţie; Eduard Dafinoiu – Producţie; Daniel Munteanu – Coordonator de producţie; Cătălina Cuparencu – Coordonator de producţie; Camelia Tutulan – Scenografie; Ramon Gorjanu – Scenografie; Cristian Banu – Concept vizual; Anca Macoviciuc – Promovare online; Livia Mănoiu, Iulian Manea, Vlad Muscalagiu – Web design, concept online

Mulţumiri speciale: John Fairleigh, Ambasada Irlandei la Bucureşti, Ambasada României la Dublin, Ireland-Romania Cultural Foundation, Mihaela Ionescu, Constantin Chiriac, Parohia Ortodoxă Româna Săpânţa, Părintele Grigore Luţai, Primaria Săpânţa, Grigore Turda, Consiliul Judetean Maramureş, Mircea Man, Primaria Sighetu Marmaţiei, Senator Gheorghe Bârlea, Secretar de Stat Vasile Timiş, Prefectura Cluj, Florin Stamatian, CFR Gevaro, Asociaţia Culturală „Grigore Leşe“, Iulia Gorneanu, Teodor Ardelean, Laurenţiu Constantin, Bogdan Năstăsescu, Anamaria Suciu, Teddy Dafinoiu, Răzvan Supuran, Muzeul Ţăranului Român, BDR, Tiberiu Olteanu, Carter Film, GalaPR, ImpureLabs.com.

Parteneri media: TVR Cultural, TVR Internaţional, Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Internaţional, „România Liberă“, „Şapte Seri“, Port.ro, ŞtiuMuzica.ro, Agonia.net, Agonia.ro, Rol.ro, BestMusic.ro, Iconcert.ro, Cinemagia.ro, 4arte.ro, LiterNet.ro, Ifilosofia.ro, CalendarEvenimente.ro.

Voturi: 4.9 din 5. 7 voturi.