Un veac de comunitate. Amintiri cu radio-amatori din Ardeal si Banat

de Liviu Gheorghe Vânău

Nu am avut niciodată un aparat de radio în casă. Fiul meu are unul, dar nu-l folosim decât rareori. Și apoi, s-a întâmplat: am citit într-un articol despre omenirea post-apocaliptică, o descriere a folosirii radioului. Indiferent de ce fel de dezastru anticipați pentru sfârșitul lumii, pandemie sau iarnă atomică - spunea autorul -, principala infrastructură de comunicare la îndemâna supraviețuitorilor (presupunând că își vor mai dori să vorbească unul cu altul) va rămâne transmisia pe calea undelor. Telefonul și Internetul vor fi cel mai probabil inutilizabile. Abia exercițiul ăsta extrem de imaginație mi-a dezvăluit o realitate veche de mai bine de un veac: mai toate serviciile fundamentale ale unei societăți folosesc tehnică radio pentru a comunica. Avioane, vapoare, trenuri...  Ambulanțele, poliția, taximetriștii, militarii. Descopeream lucruri evidente cu un fel de stupefacție; televiziunea și telefonia utilizează această tehnologie, iar o listă exhaustivă probabil că n-ar face decât să mă convingă (iar) cât de superficial cunoaștem ceea ce face să funcționeze lumea de azi. Chiar ideea de networking, așa cum există azi, în versiunile rețelelor sociale de pe Internet, este doar o formă alterată a spiritului radio-amatoricesc autentic, de apartenență la o comunitate reală și virtuală, de responsabilitate socială, de comunicare, prietenie și întrajutorare voluntară.
Una peste alta, povestea cu apocalipsa m-a prins: am hotărât să iau primul meu receptor radio, cu gândul sa învăț cândva să-l folosesc. Eu, care nici măcar nu cred în legea lui Ohm. Un aparat vechi, cu lămpi, care zăcea de o foarte lungă bucată de timp în pivniță. Un Hallicrafters.
Apoi, am început să pun întrebări. Era evident că o să ajung la ei, însă n-aveam de unde să știu asta: radio-amatorii aveau toate răspunsurile.
Cine sunt oamenii ăștia, care parcă au știut dintotdeauna cum stau lucrurile? Mai întâi, sunt foarte prietenoși. Dacă întrebi, primești răspunsuri. Foarte adesea, cu un grad de complexitate care poate intimida inițial. Mai apoi, când vorbesc cu un începător, știu să îți caute „frecvenţa“: nu vor să te sufoce cu informații tehnice dacă simt că îndărătul privirii tale încețoșate, doza de perplexitate e crescută peste pragul de avarie. Așa da. Și ca să sporim suspansul, orice radio-amator cu acte în regulă are un indicativ, o secvență de litere și nume, echivalentul unui avatar sau ID din mediile online de azi. De pildă, W9GFO. Este indicativul eroinei din filmul Contact (interpretată de Jodie Foster), care scormonește Universul în căutarea unor semnale radio transmise de extratereștri. Indicativul României este YO. N-am idee de ce, nici n-am întrebat. Sau K1JT. Este indicativul lui Joseph Hooton Taylor, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, pentru descoperirea unui nou tip de pulsar, care a redimensionat studiul gravitației.
Sunt radio-amatorii dintr-o regiune, să zicem din Ardeal sau Banat, altfel decât muntenii, moldovenii sau oltenii? În linii mari, nu, m-au asigurat o sumedenie dintre ei. Francisc Grünberg, YO4PX, punctează: „Nu există nicio deosebire între radio-amatorismul practicat în Ardeal, comparativ cu cel din alte zone ale țării. Radio-amatorismul este prin excelență transregional, transfrontalier, eminamente internațional. Un radio-amator din Cecenia și altul din Costa Rica practică radio-amatorismul la fel. Nu este în spiritul radio-amatoricesc să se facă distincţii între radio-amatori din diverse ţări, cu atât mai puțin, între cei din diverse zone ale țării.“
Insist, iar George Pataki, WB2AQC, care a emigrat din România în 1965, adaugă o nuanță: „Nu m-am gândit niciodată la repere care să diferențieze radio-amatorii din Ardeal sau din Banat de restul țării. Probabil, aceleași ca pentru locuitorii regiunilor respective, că doar radio-amatorii fac parte din același popor, aceeași populație.
Mă gândesc la cosmopolitismul celor din vestul țării. Acolo, populația este mult mai amestecată din punctul de vedere etnic, chiar și al religiei, al mentalităţii etc., decât în restul țării. Se pare că în vestul țării sunt mai puțini xenofobi decât în restul țării; oamenii sunt mai toleranți unii cu altii. Numărul celor care vorbesc și limbi străine este mai mare decât în Muntenia, Oltenia sau Moldova și asta ajută la comunicarea cu cetățenii din alte țări. Poate și numărul celor care au relații prietenești cu cei din alte țări este mai mare decât în restul țării.“
După 45 de ani de radio, bihoreanul Florian Ungur, YO5BWQ, vede lucrurile oarecum similar, din prisma accesului la informație:
„Radio-amatorismul în Ardeal a avut o evoluție rapidă, determinată de faptul că în această parte a României, accesul la date și la tehnică radio a fost mai facil; am în vedere existența mai multor companii și firme specializate în comerțul cu piese radio sau aparatură (Philips la Oradea, de exemplu). Chiar de la înființarea Asociației Amatorilor pe Unde Scurte și chiar cu mult înainte, mișcarea radiofonică din Ardeal a fost în prim-plan, dezvoltându-se în mai toate orașele și comunele: Arad, Aiud, Baia Mare, Bistrița, Beiuş, Brașov, Cluj, Miercurea-Ciuc, Nadab, Oradea, Satu Mare, Sebeș-Alba, Sibiu, Sighet, Timișoara, Turda, Zalău ş.a. Am dat ca exemplu doar câteva dintre localitățile din Ardeal și din Banat, a căror istorie consemnează emulația mișcării radiofonice pe aceste meleaguri.“
Evident, cultivarea acestei mișcări avea o altă dimensiune în anii comunismului. YO5BWQ își amintește:
„Traversarea perioadei comuniste ca radio-amator nu a fost deloc uşoară, având mereu ca stare interioară... o anume frică, determinată de supravegherea excesivă și continuă, de către organele de miliţie și de securitate, a tot ce se întreprindea în domeniul radio-amatoricesc. Nu aveai voie să construiești nimic fără autorizație ori să faci trafic radio în alte benzi decât cele repartizate: mulți radio-amatori, entuziaști în felul lor, au plătit cu închisoarea nerespectarea prevederilor legale (YR5B, YR5V, YR5X, YR5M, YR5B și alții, de exemplu). Monitorizarea era operatională 24/24 și avea în vizor mai ales radio-amatorii care efectuau trafic radio cu stații din țările capitaliste, ca nu cumva să «trădeze» interesele poporului român și cauza socialismului! Odată ce erau «luați în evidența operativă» a Securității, radio-amatorii nu mai aveau zile bune, asta din cauza controalelor inopinate care se făceau la stația de lucru, cât și a chemărilor șI a interogatoriilor «la fața locului». Procurarea unor echipamente radio performante din străinatate era o adevărată «aventură», care, de cele mai multe ori, se lăsa cu măsuri ce mergeau până la confiscarea stațiilor și la anularea autorizațiilor.“ Clujeanul Vasile Roman, YO5FMT, rememorează rezultatul acestei stări de fapt: „Din cauza acestor riscuri, majoritatea covârșitoare a aparatelor erau de construcție proprie, home-made. Au fost colective care au reuşit să realizeze scheme și montaje reproductibile, cu dotări modeste. Chiar aici, în Cluj, au fost create renumitele aparate de emisie-recepție în UUS (unde ultra scurte) Unirea, care mai apoi s-au răspândit prin toată țara. La fel, pentru US (unde scurte), un grup bucureștean de radio-amatori a creat faimosul A412, un aparat care a fost construit în mii de exemplare de către radio-amatori din toată țara, și nu numai! Unele dintre aceste aparate mai funcţionează și acum cu brio! Se mai construia și după schemele radio-amatorilor de prin Ungaria - aparatele Duna - sau de la vecinii sovietici.“ Timișoreanul Nelu Branga, YO2RR, care însuşi a construit și câteva radio-uri A412, își aduce aminte de dezamăgirea pe care a simțit-o când a înțeles că nu poate avea, de pildă, echipament precum al colegilor săi din Iugoslavia, din motive de embargou sovietic şi nu numai: vecinii de peste Dunăre, care își cumpărau stații din Italia (ei puteau circula liberi în Vest), plăteau sume care reprezentau echivalentul salariului său pe circa trei ani.
Jack Ciaccia, WM0G, din Boulder, Colorado, comunica, încă din 1957, cu țările din blocul comunist: „Era întotdeauna de mare interes să stabilim legături cu aceste stații de dincolo de Cortina de Fier, însă conversațiile nu erau foarte sociabile; cred că se temeau că sunt monitorizați și că şi-ar putea pierde licețele. Așa că discutam doar cele mai elementare informații despre tăria semnalului, nume, locație şi, poate, despre puterea de emisie sau antena folosită. Nimic mai mult. Conversația se termina aproape întotdeauna cu cuvântul «prieten» în mesaj. Cărțile poștale QSL (cărţi de vizită expediate prin poștă, prin care radio-amatorii își certifică legăturile dintre ei) din România erau, de obicei, trimise dintr-un club central, ca și în alte țări sovietice. Erau anii în care rușii lansaseră satelitul Sputnik, pe care îl puteam asculta în banda de 15m: noi, radio-amatorii, eram încântați de sosirea «Epocii spaţiale», deși eram oarecum îngrijorați pentru rezultatul cursei dintre Statele Unite şi Rusia, dar eram încrezători că în curând, vom asculta și un satelit american. Puteai asculta Radio Moscova pe orice radio de unde scurte, chiar şi pe cele portabile. Întotdeauna plin de propagandă comunistă, însă hârtia ieftină pe care se tipăreau cărțile de confirmare QSL spunea adevărata poveste.“
Istoria radio-amatorilor din România, care începe încă din anii ’20 ai veacului trecut, nu a fost încă spusă într-un fel cuprinzător, cu toate suișurile și coborâșurile sale. Nu există nici măcar studii istorice scorțoase și pline de tainice scheme tehnice sau cine știe ce altceva i-ar fi preocupat pe radio-amatorii care își dedicau viețile acestui sport. De fapt, acestui sport, sau hobby, după cum se întâmplă să ți se răspundă. Unii membri ai familiilor cu bugetul afectat de frenezia achizițiilor de echipamente ar putea spune că e o patimă sau o boală, dar toți sunt de acord că e una benignă, la urma urmelor. Timișoreanul YO2RR, care a schimbat în adolescență pasiunea sa pentru poezie cu interesul pentru undele radio, nu are însă dubii: „Acum, după mai mult de 40 de ani de radio-amatorism, pot considera că întâlnirea mea cu acesta reprezintă unul din cele mai bune lucruri ce mi se puteau întâmpla și, dacă aș fi pus în situația de a alege din nou, aș face același lucru. Acest sport are o mulțime de dezavantaje comparativ cu altele, este costisitor, cere multă pricepere, efort și dăruire, iar satisfacțiile (rezultatele) sunt cunoscute doar de o mână de oameni, chiar dacă sunt valoroase. Cei care nu pot trece peste aceste lucruri se lasă pe parcurs. Cei care rămân sunt cei ce vor rămâne sportivi până la vârste înaintate, vârste la care alte sporturi nu mai pot fi practicate și cred că în asta constă revanșa noastră ca radio-amatori.“ La rândul lui, clujeanul YO5FMT își amintește: „Legătura mea cu radioul durează de când, la vârsta de opt ani, am desfăcut în mare taină capacul din spate al aparatului de radio proaspăt cumpărat de tata, ca să văd cine vorbește acolo! Ce a rezultat... nu e greu de imaginat, dar acel «nene» care a venit să repare ce făcusem eu praf m-a luat de mână, m-a dus în laboratorul lui și mi-a dat două sârme și un letcon... virusul s-a inoculat și m-a însoțit toată viața. Pentru un radio-amator, fiecare izbândă este o fărâmă de istorie... și este alta de fiecare dată. Poate să fie realizarea unei legături cu un radio-amator dintr-o ţară exotică, poate fi realizarea primei legături prin satelit, câştigarea unui concurs... ori poate fi realizarea cu succes a unui aparat, a unor antene sau dispozitive. Radio-amatorismul nu este o activitate... este o stare! Radio-amatorismul a făcut şi face parte din viața mea, îmi aduce multe bucurii și satisfacții... dar și deznădejdi la fel de mari!“
Pentru Francisc Grünberg, „radio-amatorismul are numeroase domenii, poate fi comparat cu o Matrioşcă, în interiorul fiecărei păpuşi se găseşte o păpuşă mai mică. Am putea spune că radio-amatorismul este mai mult decât un hobby oarecare, fiind pentru vreo trei milioane de pasionaţi din întreaga lume – o adevărată comunitate globală! -, de-a dreptul un mod de viaţă. În ţările civilizate, radio-amatorii şi-au câştigat aprecierea societăţii prin serviciile pe care le aduc în situaţii de calamitate, pentru că atunci când nimic nu mai funcţionează (telefonie fixă, mobilă, Internet etc.) radio-amatorismul rămâne funcţional. În societatea românească, radio-amatorii sunt consideraţi şi acum nişte ciudaţi, care îi iradiază pe vecini prin antenele lor şi asta, din cauza absenţei unei popularizări corespunzătoare. Pentru mine, radio-amatorismul a fost de la început o încercare de a învinge nedreptatea, prejudecăţile şi discriminarea, care au încercat să mă împiedice să devin radio-amator. Am pornit pe acest drum la Timişoara, oraşul în care m-am născut, am crescut şi am mers la şcoală, unde am trăit până la vârsta de 20 de ani. Acolo mi s-a refuzat pentru prima dată o autorizaţie de radio-amator receptor. Am ajuns la ţintă în 1980, după 17 ani de încercări eşuate. Se spune că ceea ce nu te doboară te face mai puternic. Nu ştiu dacă am devenit mai puternic, dar cu siguranţă am devenit cu atât mai pasionat, cu cât mai dificilă a fost cursa mea cu obstacole.“
Bună parte dintre obstacolele de odinioară s-au prăbușit, iar prigoana de până mai ieri a dispărut, deși serviciile de monitorizare mai funcționează și în zilele noastre, la un nivel de performață inimaginabil securiștilor «Epocii de aur». Pe de altă parte, observă YO5FMT: „azi, cel mai trist lucru este lipsa de interes a tinerilor. Din păcate, multitudinea posibilităţilor de comunicare electronice îi îndepărtează de tehnologia care, de fapt, a stat la baza acestora. Este greu să le explici că e mult mai interesant să realizezi o legătură printr-un ansamblu de aparate mai mult sau mai puțin industriale decât prin lansarea unei căutari pe Facebook sau alte rețele sociale... Poate încă nu își dau seama cât este de manipulabilă este o rețea de comunicații în care funcționarea și viabilitatea depinde de un mănunchi de cabluri și de un administrator!“
Manipulare? Mă socotesc oarecum privilegiat că am pornit deja, până la genunchiul broaștei, înspre controlarea acestui fenomen, de când încerc să mă număr printre manipulatori. Morse. Sigur, cu performanțe jalnice. De pildă, n-aș ști nici măcar să vă transmit salutările din protocolul de încheiere în ti-ta-ti-ta-ta-uri. Mă salvează doar faptul că, la urma urmelor, nimeni nu se așteaptă să fac asta din prima. Și nici vechitura mea de receptor nu e un prilej de angoasă - mă consolează YO4PX: „respectul altor radio-amatori nu-l obții prin sumele pe care le-ai plătit pentru echipamentul sofisticat, ci prin îndemânare, comportament prietenos, civilizat, prin cunoștințele pe care le-ai dobândit. Dimpotrivă, cu cât mai modeste sunt mijloacele folosite, cu atât mai mare este bucuria de a reuși o performanță.“
Acum, că m-am apucat de treaba asta, sper „doar“ ca principiile care definesc spiritul radio-amatoricesc - fraternitate, prietenie, colegialitate, întrajutorare, altruism - să mai funcționeze în vremurile post-apocaliptice. Mă recepționează cineva?

Descarcă articolul în format PDF

Voturi: 5.0 din 5. 16 voturi.