Virusul lui Alexandru

de Mihnea Boştină

După două săptămâni de febră intensă, în căldurile lunii iunie ale anului 323 î. Hr., murea în cetatea Babilonului, Alexandru cel Mare. Simptomele – descrise detaliat în documentele vremii – sunt: febră, dureri abdominale acute, dureri de spate, episoade de delir şi, în final, paralizie.

La doar 32 de ani – în ciuda câtorva răni căpătate în bătălii şi a consumului frecvent şi masiv de alcool –, nimic nu părea să-i prevestească sfârşitul.

Totuşi, intrarea în Babilon nu-i fusese de bun augur. Plutarh spune cum, la pătrunderea în cetate, un număr mare de corbi zburau deasupra mulţumii, iar câţiva dintre ei i-au căzut morţi la picioare. Semn rău, conform analiştilor politici ai acelor vremuri. Cu alte cuvinte, o şedere care a început prost şi a sfârşit tragic.

Ipoteza cea mai simplă, cea mai veche şi cea mai vehiculată a fost otrăvirea. Acelaşi Plutarh aminteşte chiar de zvonurile care spuneau că Aristotel ar fi fost cel care a procurat arsenicul pentru uciderea fostului său elev.

Problema este că niciuna dintre otrăvurile cunoscute în antichitate nu producea simptomele înregistrate. Mult mai probabilă este teoria unei infecţii. Dacă urmăm manualele medicale contemporane, semnele descrise sunt tipice pentru gripă. Cum însă sursele istorice nu justifică existenţa unei astfel de epidemii, explicaţia trebuie căutată în alt agent patogen cu simptomatologie asemănătoare. Iar dintre acestea, virusul West Nile pare să fie favorit. Un articol de acum câţiva ani argumenta că Alexandru a murit în urma unei encefalite cauzate de acesta.

Descoperit în 1937, în Uganda, dar vechi de câteva mii de ani, virusul s-a extins, începând cu anii ’90, în toată lumea. A sărit din ţară în ţară şi din continent în continent cu aceeaşi rapiditate şi oportunism cu care schimbă organismele pe care le infectează. Pentru că ciclul vieţii sale – în care omul e doar o etapă întâmplătoare, intermediară şi neesenţială – înseamnă un întreg periplu prin regnul animal. Din multele categorii de organisme susceptibile de infecţii, două sunt obligatorii în dezvoltarea sa: o specie de ţânţar şi una de păsări. Virusul se transmite prin intermediul celei dintâi, în timp ce este amplificat în cea de-a doua. De fapt, orice specie de mamifer este mai curând o încercare ratată a virsului, deoarece doar în păsări nivelul de reproducere al său este destul de mare ca să garanteze că o nouă muşcătură de ţânţar va fi suficientă pentru recoltarea unei cantităţi de sânge optime, care să propage infecţia spre o nouă victimă.

Dintre cele 2.600 de specii de ţânţari cunoscute în prezent, cele câteva „nărăvite“ la sânge uman sunt capabile să transmită virusul. Dintre păsările infectate, rândunelele şi corbii sunt cele mai comune specii infectate. Şi parcă pentru a justifica obiceiul roman de a citi viitorul în zborul păsărilor – suficient de răspândit şi de respectabil pentru a fi menţionat şi de Plutarh –, corbii au cea mai mare mortalitate în cazul unei infecţii.

Dacă aceasta a fost într-adevăr explicaţia morţii, înseamnă că Alexandru, pe cât de temut era pe câmpul de bătălie, pe atât de uşor a căzut victimă statisticii virusului. Pentru că, din datele existente, se pare că doar aproximativ 20% dintre cei infectaţi dezvoltă simptome caracteristice, iar pentru cele având un răspuns sever, mortalitatea se ridică la 4,5%. Se pare că, de această dată, sorţii au avut dreptate.

Voturi: 5.0 din 5. 3 voturi.