Radu Pavel Gheo: „Asta încerc să fiu – un om care spune poveşti“

de Alina Purcaru

Radu Pavel Gheo e cunoscut prin volumele de publicistică (Români e deştepţi, Adio, adio patria mea cu î, cu â sau Dexul şi sexul) şi prin cărţile de literatură: Numele mierlei, un volum de proză scurtă şi Fairia, o lume îndepărtată, un fantasy. Puţini ştiu cât de mult umor poate să aibă, cât de bun e ca traducător şi cât de fidel e când vine vorba de scris şi de Timişoara. A publicat recent un excelent roman, Noapte bună, copii! (Polirom) şi despre travaliul la el, biograficul din poveste, plus amintirile din Iaşi, Timişoara şi America a povestit pe îndelete în acest interviu.

Ştiu că scrii de patru ani la acest roman, dar care a fost practic istoria începutului, ce a provoact scânteia, cum se spune?

Mi-ar fi greu să fixez un moment „inaugural“, fiindcă asta a fost o carte care s-a copt greu. Ca să vedeţi cum a funcţionat mecanismul imaginativ (sau cum nu pot explica funcţionarea lui), o să spun că acum vreo zece ani am avut ideea – relativ banală – a unui roman despre un scriitor tânăr care încearcă să-şi facă loc în lumea literară. Nu ştiu ce trebuia să facă tânărul scriitor, fiindcă am lăsat baltă ideea şi, cumva, am uitat de ea. Mai târziu, după ce am revenit din America, am început să mă gândesc la o carte despre copilărie şi prietenie. Mă gândeam să povestesc maturizarea unei găşti de prieteni vechi, diferiţi, dar legaţi de copilăria comună. Am lăsat însă în suspensie şi povestea asta, prins de tot felul de alte lucruri: cărţile de eseuri, lucrul la romanul meu fantasy Fairia (care a apărut în 2004), apoi traducerile, colaborările la reviste, clipurile adunate în 2008, în volumul Numele mierlei... Între timp însă, ceva s-a copt în mintea mea, ceva s-a construit acolo inconştient, pas cu pas, şi la un moment dat am avut în minte un subiect de roman vast, care să includă şi povestea scriitorului, şi povestea găştii de copii care se maturizează, ba chiar şi o poveste americană. Nu ştiu când, nu ştiu cum, dar atunci, adică acum vreo patru ani, am început să pun pe hârtie o schemă, cu început şi sfârşit. Pe parcurs, în timp ce scriam, romanul s-a amplificat şi s-a îmbogăţit, iar după ce l-am terminat, a intrat în faza de rafinare şi, inevitabil, de concentrare. Azi aş zice că aşa şi trebuia să se întâmple: o schiţă de cinci pagini o pot concepe într-o săptămână, dar unui roman de cinci sute de pagini îi trebuie mai mult timp ca să se elaboreze. Şi nu am permanent un control strict asupra evoluţiei lui. Mai ales că un personaj imaginat, dacă e suficient de viu şi de veridic, va evolua după caracterul pe care i l-am dat, nu după un plan iniţial, mult mai vag.

În ce ritm l-ai scris şi mai ales cum l-ai cules, am văzut pe blogul tău poze cu teancurile de foi scrise de mână.

N-am scris la el sistematic. Am scris când am avut timp. Dacă fac un calcul banal, patru ani înseamnă cam 1.500 de zile, iar dacă aş fi scris zilnic, ar fi fost de-ajuns să scriu o pagină la trei zile, ceea ce e absurd. Când aveam timp, scriam două-trei coli A4 (ceea ce înseamnă vreo cinci-şase pagini de carte), deci am scris intermitent, pe măsură ce detaliam acţiunea, aventurile, dialogurile din carte, şi cream legături sau descopeream întorsături noi – fiindcă nu am avut toată povestea detaliată integral de la început.
Ceea ce nu se vede (şi nici nu trebuie să se vadă) în carte e timpul consumat cu documentarea. În ce zi a picat Paştele în 1986? Cum era luna pe cer în noaptea aceea de Paşte (nu-i o glumă, ci chiar contează!)? Unde locuiau personajele în Los Angeles? Cum se leagă cartierul lor de plajă şi de zona studiourilor de film? Care era topul muzical european în vara lui 1983? Am imaginat apoi un sat, Iacobenii Noi, învecinat cu Iacobenii Vechi (care există), dar unde e plasat el? Cum arată zona?
Nu mai ţin minte cât timp mi-a trebuit ca să o descopăr pe actriţa de filme pentru adulţi Christy Keith. Apoi i-am studiat filmele, atât cât am putut (şi asta contează mult în carte). Am căutat date despre jefuitorii de la faimosul North Hollywood Shootout, în care era amestecat şi un român. Am căutat filmări de la acel jaf. Şi au mai fost şi alte detalii: bancnotele care circulau în 2000 (le-am cam uitat), paritatea leu-dolar... toate astea sunt detalii, dar contează, fiindcă dau acel aer de veridic pe care îl doream pentru o poveste imaginată integral.
De obicei, scriam de mână câteva pagini, care constituiau o bucată de acţiune închegată, apoi le corectam o dată şi le culegeam pe computer. Atunci, la culegere, mai rescriam, corectam şi aranjam încă o dată textul, după care Alina, soţia mea, recitea fragmentul şi îl mai corecta şi ea. Toate astea pe parcurs, bucată cu bucată – iar apoi, la final, am repetat operaţiunea de vreo două trei ori, cu întreg textul. Multă trudă, dacă stau acum să mă gândesc.

Cât din tine ai pus în Paulică, scriitorul ieşean, şi unde nu mai semănaţi?

Paulică sau Paul Găitan are foarte puţin din mine. Mi-a plăcut să imaginez un alter ego care are trăsăturile mele fizice, dar pe care să-l deformez cât pot. Concret, i-am oferit lui Paulică trei elemente din biografia mea, dar niciunul hotărâtor: boala misterioasă din adolescenţa lui, povestirea SF copilărească reprodusă în roman (fiindcă e greu să scrii la 40 de ani cu naivitatea de la 12) şi faptul că am fost şi eu profesor un an, la un liceu din Iaşi. Ce-i drept, acolo nu m-am încurcat cu nicio elevă, dar povestea i s-a întâmplat altui profesor din Iaşi şi am prelucrat-o, fiindcă se potrivea acolo.
Altfel, nu prea există elemente în comun. Paulică şi prietenii lui sunt copii de oraş, care vin vara la bunici, la sat. Aşa se şi creează gaşca lor. Eu sunt crescut la sat şi am ajuns abia la 14 ani la oraş. Paulică face facultatea la Iaşi, rămâne în oraş, candidează la o bursă literară şi scrie un roman pentru ca să fie tradus în străinătate. Eu am făcut facultatea în Timişoara, acum locuiesc tot în Timişoara şi n-aş scrie niciodată o carte special pentru piaţa străină. Pe de altă parte, Paul Găitan e genul de om cu care n-aş putea fi niciodată prieten. Şi nici el cu mine.

Cum sunt astăzi pentru tine cele două oraşe cu rol principal în carte? Te mai întorci în Iaşi, din alte lucruri scrise de tine reiese că nu ai amintiri tocmai plăcute legate de oraşul ăsta.

Oraviţa şi Iaşi. Dar aici îmi permit să fac o corecţie: Iaşiul e un oraş care îmi place şi am amintiri plăcute de-acolo. Am scris, ce-i drept, şi destule texte critice la adresa Iaşiului, dar, la fel, acum stau în Timişoara şi scriu (şi) texte critice la adresa Timişoarei. Când eram în America, scriam texte despre păcatele (şi avantajele) ei. Acum, revenit în ţară, critic sistematic România şi spiritul nenorocit al locului. Aşa mi-e firea. Dar asta nu înseamnă că nu-mi place Iaşiul. Mai ales că primele succese literare (la care ţin) se leagă de Iaşi, de revista „Timpul“ şi de Editura Polirom. Am acolo prieteni, rude, mi-am ales soţie din Iaşi (deşi Alina susţine că ea m-a ales pe mine), merg sistematic acolo. Apropo de asta: conform proverbului „Laudă-mă, gură...“, o să îmi permit să spun că atunci când Alina a citit paginile din roman dedicate descrierii Iaşiului, mi-a zis că am prins foarte bine atmosfera şi spiritul locului. Iar cum ea e ieşeancă get-beget, sigur că o cred. Mai ales că îmi pică bine.

Ca şi personajele tale, ai ajuns în SUA, e drept cu alte scopuri şi pe alte căi. Ce ai fi vrut să ai în România din ce ai avut în America şi invers, în SUA din ce aveai aici?

Din America îmi lipsesc: corectitudinea şi moralitatea oamenilor, lumea ordonată şi tolerantă, siguranţa pe care o simţeam când mergeam oriunde pe stradă, civilizaţia şoselelor, profesionismul mass-media, senzaţia de lume coerentă şi funcţională. Iar dacă ar fi fost să rămân acolo, aş fi dus în America: spiritul convivial (uşor temperat însă), arhitectura europeană, mâncarea „adevărată“ de aici... probabil că ar mai fi şi altele. Simplificată la maximum, deosebirea dintre cele două culturi ar fi aceea că americanii trăiesc drept, pe când europenii (inclusiv românii) trăiesc plăcut.

Dacă ar fi să vorbeşti cu nişte puşti de liceu care nu citesc mare lucru, cum te-ai prezenta? Portretul scriitorului pentru necititorii prieteni!

Un povestitor. Asta încerc să fiu: un om care spune poveşti cât mai atrăgătoare, cu care să-i farmece pe oameni. Povestitori au existat de când lumea şi vor exista mereu – în jurul focurilor din peşteri, în pieţe publice, la curţi nobiliare. Nici filmele şi nici jocurile pe calculator nu sunt altceva decât poveşti. Probabil că asta e cea mai veche meserie din lume – şi nu cred că va pieri vreodată, fiindcă oamenii nu pot trăi fără poveşti. Iar noi, scriitorii, încercăm să aducem pe piaţă marfă cât mai de calitate. E în joc onoarea profesiei.

Voturi: 3.0 din 5. 2 voturi.