Schindlerii României

Înainte de a fi personajul de Oscar al lui Steven Spielberg, Schindler a arătat că şi într-unul dintre cele mai tragice momente ale lumii au existat urme de umanitate. Picături în avalanşa răului dus dincolo de absurd, dar poate, tocmai de aceea, şi mai importante pentru a le ţine minte şi a ne întoarce la ele. „Corso“ vă prezintă câteva dintre poveştile care au pus România pe harta „Drepţilor între Popoare“.

Schindler nu a fost unul singur. El înseamnă, de fapt, o serie de oameni care s-au poziţionat în ciuda anormalităţii. Unii dintre aceşti necunoscuţi au căpătat şi nume. Iar binele a primit, cu ajutorul lor, istorii, poveşti, viaţă. „Drept între Popoare“, proiectul mondial pe care l-a demarat Yad Vashem în 1963, a încercat să îi caute pe cei care şi-au riscat viaţa pentru a salva evreii în timpul Holocaustului. Pe lista drepţilor au fost puşi, până acum, peste 21.000 de oameni. Dintre aceştia, 54 sunt români. Regina Elena, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, militari de diverse ranguri, dar şi oameni obişnuiţi.

„Corso“ a căutat printre amintirile bătrânilor astfel de nume. Poveştile lor, adevărate, ne arată şi o altă faţă a României.

De ce?

Alexandru Cherecheş nu prea ştie să răspundă la întrebarea: „de ce aţi salvat, cu riscul vieţii dumneavoastră şi al familiei dumneavoastră, trei evrei de la deportare, în 1944?“. Se bucură de distincţia primită de departe, scrisă într-o limbă pe care nu o înţelege, dar parcă pentru el nu asta e important. Important e că Lax, evreul cu barbă care i-a apărut în cale acum 60 de ani, şi pe care l-a salvat, are departe, în America, o familie care numără 100 de nepoţi şi 400 de strănepoţi. La 83 de ani, Alexandru Cherecheş merge des la sinagoga din Şimleul Silvaniei şi la fosta şcoală evreiască, unde îi stă atârnată pe perete fotografia, alături de distincţia „Drept între Popoare“, pe care i-a dat-o anul trecut, statul israelian.

În loc să ajungă la ghetoul din Cehu Silvaniei şi, mai apoi, în lagărul de la Auschwitz, Lax, Adler şi Katz au supravieţuit Holocaustului cu ajutorul românului, care pe atunci avea doar 17 ani. I-a întâlnit ascunşi în pădure, când se ducea spre via bunicului său şi a fost suficient să îl roage, ca să le dea tot sprijinul de care era în stare la acea vreme. Împreună cu mama sa, Alexandru Cherecheş mergea în fiecare noapte zece kilometri pe jos, până în pădurea Bic şi înapoi, să le ducă de mâncare şi apă evreilor şi tatălui său, ascuns de asemenea, în pădure. Până la un moment dat, când, la o şedinţă cu premilitarii maghiari, care supravegheau satul, a aflat că aceştia vor să înconjoare pădurea şi să prindă fugarii. I-a anunţat repede pe tatăl său și pe evreii ascunşi, iar mama lui a hotărât să îi treacă graniţa în România. „Pe atunci, graniţa era la Ciucea, la 30 de kilometri. A mers mama 30 de kilometri, până la Ciucea“ – îşi aduce aminte Cherecheş. Aşa l-a salvat pe Lax. Familia lui, însă, nu a fost la fel de norocoasă: soţia şi copiii lui au fost duşi la Auschwitz. Evreul s-a recăsătorit, peste ani, şi a luat viaţa de la capăt. „Am fost şi la nuntă la el, aci în Şimleu. A mai stat câtva timp în România după asta, meream pe la el pe la prăvălie şi el zicea cătă clienţi: «Vedeţi voi copilu’ ăsta? Ăsta mi-o salvat viaţa!». Dup’aia o plecat în America, prin ’47-’48“ – spune bătrânul.

„Scriu aceste rânduri cu mare emoţie“ – îi scria, de altfel, una din fiicele lui Lax Jozsi, Malka Friedman, în ebraică: „Mă adresez domnului Cherecheş şi îi mulţumesc din partea fiilor, a fiicelor şi a nepoţilor pentru gestul său. El este considerat un hasid între Popoare. Să-i dea Dumnezeu multă sănătate pentru salvarea acestor trei suflete inocente.“

În 1944, în judeţul Sălaj, trăiau 14.000 de evrei, dintre care 1.280 la Şimleu Silvaniei. O mare parte dintre aceștia au fost duşi la ghetoul din Cehu Silvaniei - într-un moment de vârf, acesta adăpostea și 8.500 de suflete. Deportările de aici au avut loc între 31 mai şi 6 iunie 1944, în trei transporturi. Acum, în Sălaj mai trăiesc 13 evrei, niciunul în Şimleu Silvaniei.

Cu acelaşi Dumnezeu înainte

Deși România figurează cu 54 de „Drepți între Popoare“, realitatea este alta. Peste 70 de români ar trebui să primească acest titlu – arată volumul Memorie Salvată II, semnat de scriitoarea Smaranda Vultur, care spune povestea mai multor astfel de „drepţi“.

În anul 2005, preotul Petre Gheorghe a stat de vorbă, la Govora, cu Adrian Onică, co-autorul cărții, după ce, cu un an înainte, Institutul „Yad Vashem“ i-a acordat titlul de „Drept între Popoare“, pentru salvarea evreilor din Transnistria. Părintele s-a născut în 1910, în satul Orleşti, iar în 1943, a fost trimis de Administraţia Bisericească, preot ortodox într-o comunitate românească din Transnistria. Așa a ajuns să se implice în acţiunea de ajutorare a evreilor care trăiau în ghetourile din Crivoi Ozero, Trei Dube (Stejari) şi Vrabievka. El a întâlnit un ofițer din armata română în tren, în timp ce venea de acasă, și așa au început faptele lui bune. După ce a mers prin câteva lagăre, a profitat că îl însoțea felcerul din Șirova, și când se afla în vizită în ghetou transporta scrisori, ajutoare și bani. Sub pretextul că mergea cu doctorul care le verifica starea de sănătate, reușea să introducă în lagăr tot felul de lucruri. După un timp a fost prins, judecat de Curtea Marţială din Tiraspol şi mai apoi achitat. Preotul Petre Gheorghe își amintește cum și-a justificat gestul în fața instanței de judecată: „Întrebarea care mi s-a pus la proces a fost: «De ce ai făcut asta, părinte? Ştii ce-au făcut evreii şi evreicele în Basarabia? Aruncau cu apă fiartă pe soldaţii noştri.» Am zis că ştiu şi că astea sunt orori ale vremurilor. Eu am făcut ceea ce a făcut Mântuitorul Hristos.“

Gesturile morale nu au nevoie de recompense

O altă poveste o are ca protagonistă pe Magdalena Stroe, născută la Cluj, din mamă unguroaică și tată român, care a salvat o fată evreică de la deportare în 1944. În adolescenţă, avea o prietenă, Hanna Hamburg, care urma să fie deportată. Pentru a o salva, Magdalena i-a dat actele de identitate și, astfel, aceasta a reușit să fugă din oraş. Românca a ascuns până și părinților ceea ce făcuse și evita să umble pe stradă prea des, de teama controalelor care o obligau să își prezinte actele.

Cu ajutorul ei, Hanna a reușit să ajungă la mama ei, în Elveția. După război, au plecat în Ungaria, iar Hanna a studiat filozofia. S-a căsătorit și a făcut un copil, apoi a plecat în SUA, de unde a început să o caute pe prietena ei care o ajutase. Institutul „Yad Vashem“ din Ierusalim i-a acordat titlul de „Drept al Poporului Român“ în 2003, iar după doi ani, Congregaţia „Adas Israel“ a invitat-o pe Magdalena Stroe la Washington, pentru a o sărbători. „La sfârşitul ceremoniei, mi-au înmânat o splendidă menoră de argint şi un plic cu bani, pe care însă eu l-am refuzat, deşi trăiesc greu dintr-o pensie mică. Gesturile morale, cred, trebuie să rămână, cu toate implicaţiile lor, în sfera spirituală. Pentru mine, cea mai frumoasă recompensă este faptul că prin cele două pietre comemorative pe care este gravat şi numele meu – una la Ierusalim şi cealaltă la Washington –, am intrat cu un nume bun în memoria colectivă a unui popor.“

Spiridon Tătaru nu a primit titlul de „Drept între Popoare“ şi nici nu mai este printre noi. După trei ani de la interviul luat de Adrian Onică, însă, un cercetător de la Muzeul Holocaustului din Washington a venit şi a realizat un documentar despre el. Războiul l-a prins voluntar în marină, la Galați. Aflat la Cernăuți, Spiridon a vrut să își repare ceasul și a ajuns în ghetou, pentru că acolo erau evreii meseriași. A mers la un bătrân care stătea cu femeia sa și cu o fetiță – nepoata lui. Impresionat de povestea lor, Spiridon a reuşit să scoată fetiţa din ghetou şi să o ducă la rude, la Bucureşti. „N-aveau voie să mă oprească pe mine şi am scos-o pe fetiţă. Am  luat  fata  de  mână,  fără  bagaj,  fără  nimic. La ieşire, se schimbase garda şi m-a întrebat ce-i cu copilul. I-am spus că-i sora mea. Am plecat şi am dus-o la Bucureşti, pe str. Plantelor nr. 22, parcă. Eh, când a văzut fata, mama ei a leşinat. Ce-o mai fi fost pe urmă, nu ştiu“ – povestea acesta.

O scrisoare de mulţumire, pierdută printre acte vechi

Evreii sătmăreni au constituit, până la Holocaust, una dintre cele mai mari şi mai importante comunităţi mozaice din Bazinul Carpatic. Singurul din această zonă care a primit titlul de „Drept între Popoare“ este consilierul local, Nits János. De altfel, el a primit distincţia în numele părinţilor lui, decedaţi între timp. Nits Gyula şi Nits Aliz erau din Gherla, şi au salvat viaţa a patru evrei care urmau să fie deportaţi din acest oraş în lagărele de concentrare naziste. Cei doi au salvat viaţa lui Steuermann György şi Kohn Jeno, care s-au refugiat în farmacia lor, alături de fraţii Kellner Pál şi Sándor, colegi de breaslă ai farmacistului, cu foarte puţin timp înainte de începerea acţiunilor de deportare.

Nits nu-şi mai aminteşte nimic din perioada aceea, avea doar doi ani, însă a mai aflat una alta de la părinţii săi. Scrisoarea de mulţumire a celor salvaţi de către părinţii săi, trimisă prin anii 1945-’46, a găsit-o întâmplător acasă, printre alte acte vechi, şi i-a povestit despre ea istoricului sătmărean Paul Dancu. Acesta a trimis o sesizare Institutului „Yad Vashem“ din Ierusalim şi, astfel, a venit şi decizia acestora de a acorda titlul.

Din Satu Mare au plecat şase trenuri încărcate cu câte 3.300 de persoane spre Auschwitz, în zilele de 19, 22, 26, 29, 30 mai, respectiv 1 iunie. Numărul total a fost de 18.863 de deportaţi. După război, la recensământul din 1947, în judeţul Satu Mare mai existau doar 10.591 de evrei. Restul de 14.440 au fost ucişi.

Pe stradă, cu permis, între 9 şi 10 dimineaţa

„După cum se ştie, începutul Holocaustului a avut loc la Dorohoi, în luna iunie a anului 1940. Atunci, peste 70 de evrei au fost ucişi de un grup de militari români“ – povesteşte profesorul Iancu Isidor, preşedintele Comunităţii Evreilor din Dorohoi. „Evreii comemorau în cimitirul lor un soldat care l-a apărat, cu preţul vieţii, pe ofiţerul său. La comemorare s-au tras câteva salve de foc, fapt ce a speriat un batalion de militari români. Crezând că sunt atacaţi, ei au deschis focul asupra evreilor, omorând peste 70 de persoane. Cu acea ocazie, un ofiţer român, al cărui nume îmi este necunoscut, a riscat şi a mers prin casele meşteşugarilor evrei pe care i-a ajutat să fugă din calea militarilor, care căutau familiile de evrei pentru a-i ucide.“

Profesorul are propria lui poveste de spus: „Pentru mine, însă, un alt român a fost cel care mi-a salvat viaţa – preotul Ştefănescu. Eram copil şi, împreună cu mama mea, mă întorceam de la medic, fiind bolnav. Cum în acele vremuri evreii nu aveau dreptul să circule pe stradă decât între orele 9 şi 10 dimineaţa, vizita la medic ne-a făcut să depăşim acest interval. Era o faptă foarte gravă care te trimitea direct la închisoare, indiferent de vârstă. Un jandarm ne-a dus imediat la Chestură, dar preotul Ştefănescu a văzut asta şi a obţinut de la medic un bilet care arăta că am încălcat legea circulaţiei din motive medicale. Ne-a dus la el acasă şi ne-a adăpostit. O slujnică de-ale sale ne-a condus apoi la casa noastră şi, la fiecare două zile, preotul ne-a trimis câte un coş cu mâncare, prin acea slujnică. Familia mea nu a mai fost nevoită să iasă pentru a căuta alimente şi asta a însemnat salvarea noastră.“

De altfel, regulile absurde pe care erau nevoiţi să le urmeze evreii, în România acelor vremuri, sunt povestite cu aceeaşi groază, şi după zeci de ani. Printre amintirile premilitarului Cherecheş se numără şi adunarea evreilor din Şimleu Silvaniei şi predarea bijuteriilor. „Pe evrei, când i-a scos din casă, i-a dus la Şcoala Evreiască, i-a ţinut două, trei nopţi – era o curte mare acolo –; ei nu or ştiut că ce a fi cu ei. Şi pe noi, premilitarii, ne-or trimis: «Du-te pe strada cutare, la numărul cutare. Spune-i să iasă afară în stradă, dacă vrea să îşi ia cu el, haine sau ceva!». Era o masă de şase metri unde se strângeau bijuteriile şi aurul, pe care le-au luat cu ei când au ieşit din casă. După care, pe ei i-a dus în gheto la Cehei, nu i-o ţinut mult, i-a dezbrăcat în chiloţi şi maieu, i-a îmbarcat în vagoane de marfă şi i-a dus la Auschwitz“ – spune bătrânul.
"Schindlerii" României, decorați sau nu cu titlul de Drepți între Popoare, au înscris faptele lor bune în amintirea colectivă. Un punct spiritual de întoarcere, atunci când granițele moralității se încețoșează.

Lista lui Criveanu

La Cernăuţi au trăit, în 1940, circa 50.000 de evrei. 30.000 au fost ucişi în primele zile ale pogromului sau au luat drumul deportărilor în Transnistria. 20.000 au fost salvaţi de Traian Popovici, distins şi el cu titlul „Drept între Popoare“. „Se pare că primarul oraşului, Traian Popovici, a reuşit să permită unui grup de 19.000 de evrei să rămână în Cernăuţi, convingând conducerea ţării că aceştia erau vitali pentru stabilitatea economică a oraşului“ – aminteşte Ioseph Govrin, membru al Comisiei Muzeului „Yad Vashem“ şi al Departamentului „Drepţi între Popoare“, într-un articol publicat în „Cotidianul“. De altfel, unul dintre cei recent decoraţi cu celebra distincţie, Theodor Criveanu, este legat tot de deportarea de la Cernăuţi. Recrutat ca ofiţer în rezervă în armata română, el a fost însărcinat, în 1941, cu concentrarea evreilor din Cernăuţi într-un ghetou – plan secret al mareşalului Ion Antonescu, prin care urma să îi deporteze în Transnistria pe cei aproximativ 50.000 de evrei. Theodor Criveanu trebuia să ofere, printre altele, o listă a oamenilor necesari pentru economia oraşului. Românul şi-a riscat viaţa, oferind mai multe permise de muncă decât era necesar, potrivit mărturiilor strânse la „Yad Vashem“.

9.000 de bătrâni

Înainte de cel de al Doilea Război Mondial, în Romania au trăit 800.000 de evrei, potrivit unui raport publicat pe site-ul Comunităţii Evreieşti din România. La sfârşitul războiului au rămas 400.000, în urma abuzurilor de sub regimul totalitar din România anilor 1940-1944 sau din Ardealul ocupat de Ungaria horthistă, a deportării lor în Transnistria, a jefuirii proprietăţilor şi a umilirii celor din oraşe. Între anii 1950 şi 1960, peste 350.000 de evrei au emigrat în Israel. În prezent, numai 7.000-9.000 de evrei mai trăiesc în România, majoritatea lor fiind oameni în vârstă.

Voturi: 4.7 din 5. 3 voturi.