Stradivarius vs Transilvanius. Viorile lui Alexandru Tomescu

de Eugenia Mihalcea

Alexandru Tomescu nu a fost niciodată violonistul unei singure viori. A cântat aproximativ cinci ani pe o vioară cehească din 1927, apoi a câştigat concursurile „George Enescu“ şi „Marguerite Long – Jacques Thibaud“ cu o vioară ungurească. Din toamna anului 2007 însă, celebra vioară Stradivarius Elder-Voicu i-a acaparat existenţa. Cu burta sa de culoarea coniacului, lăcuită perfect, veche de peste 300 de ani, vioara estimată la 2 milioane de euro striveşte numele violonistului sub denumirea ei grandioasă. Din violonistul Alexandru Tomescu, tânărul de 33 de ani a devenit Stradivarius boy. Lumea a auzit de el: cel care cântă la Stradivarius. Dar puţini ştiu că într-o seară ploioasă de mai, la peste 1.000 de metri altitudine, a avut loc o confruntare.

Violonistul alături de tinerii de la Tășuleasa Social

Foto: Alexandru Molovata

Foto: Alexandru Molovata

Foto: Alexandru Molovata

Foto: Alexandru Molovata

Foto: Alexandru Molovata

Foto: Alexandru Molovata

„Tu când ai auzit prima dată de mine?“ – îl întreabă Alexandru Tomescu pe fotograf, într-o pizzerie din Oneşti, după o zi epuizantă de repetiţii. Violonistul se uită atent la buzele şi la gesturile interlocutorului, sprâncenele groase i se ascut deasupra ochilor, curbate ca două arcuri înainte de lansare. Îşi scoate ochelarii cu rame negre de pe nas, îi lasă să cadă în foarfece pe masă, îşi freacă ochii cu degetele şi „arcurile“ se destind a resemnare, în timp ce îşi răspunde singur: „După ce am primit Stradivariusul, desigur.“

Nevăzut şi neauzit de cei mai mulţi dintre români înainte de noiembrie 2007, momentul în care a primit, prin concurs, pentru cinci ani, Stradivariusul Elder-Voicu, Alexandru Tomescu zâmbeşte doar în colţul gurii când spune că el, de fapt, cântă la vioară de la grădiniţă. „Am participat la multe concerte, dar nu neapărat de interes pentru presă. Atunci cântam Beethoven, Mozart. Nu aveam cârligul Stradivarius.“ 

Ziariştii nu îl asaltau cu telefoane. Spectatorii nu veneau după concerte să pună mâna pe viori ca pe Stradivarius. Oamenii nu îi cereau autografe. Alexandru Tomescu exista numai pentru cunoscători. „De pe la 7 ani apărea cu un jabou cârlionţat şi câştiga premii“ – spune colegul de trio, Răzvan Suma.
Tomescu are dovada. În casa părinţilor, situată în zona Gării de Nord din Bucureşti, pe hol, este o vitrină cât jumătate de perete, cu trei rafturi pline de diplome, medalii şi trofee, câştigate la diverse competiţii naţionale şi internaţionale.

Născut într-o casă a muzicii, cu mama, Mihaela Tomescu, profesoară de vioară, şi tatăl, Adrian Tomescu, pianist şi profesor de pian, Alexandru nu adormea cu poveşti când era copil, ci cu lucrări interpretate de Dinu Lipatti. Mai târziu, când era la grădiniţă, îi vedea pe copiii mai mari care veneau la ei acasă să repete la vioară. Îşi dorea şi el jucării ţinute în cutie, cu arcuşul la capătul căruia îşi imagina că era un buton care făcea viorile să cânte.
„Alexandru putea să cânte foarte natural, foarte firesc, timp de o oră, la o vârstă foarte mică. Nu a fost nimic forţat, nu s-a plictisit, nu a obosit“ – spune Mihaela Tomescu, profesoara fiului ei în primii şapte ani, deşi, în general, profesorii de instrument se feresc să le fie dascăli propriilor copii.

Dar Mihaela Tomescu ştia că Alexandru e serios. Văzuse asta într-o seară când băiatul, încă la grădiniţă, a aşteptat-o până târziu, deşi la ora 21.00 trebuia să fie în pat, conform programului familiei. Întârziase din cauza unui recital şi l-a găsit pe Alexandru în dreptul uşii, îmbrăcat de studiu, privind-o întrebător şi reproşându-i că nu au făcut vioară în ziua respectivă. Au repetat timp de jumătate de oră în acea seară, cum o rugase băiatul, pentru a se culca liniştit.

Şi în seara zilei de 5 mai 2010, Alexandru Tomescu a plecat la culcare obosit, dar la fel de împăcat cu sine. S-a retras pe nişte străzi întunecate din Oneşti, către apartamentul pus la dispoziţie de oficialităţile locale. Nu a stat la hotel. Nu i s-au organizat recepţii grandioase. Nu a primit niciun ban pentru turneu. A călătorit cu Mercedesul Vito argintiu al firmei de pază Securitas, compania antamată de el să aibă în grijă vioara. A făcut turul ţării în maşina Stradivariusului.
Pe afişul turneului, numele violonistului şi al pianistului se iţeau parcă fără vlagă de sub „S-ul“ supradimensionat al viorii. Aşa a fost mereu din 2007: „Concert Stradivarius la staţia de metrou Piaţa Victoriei“, „Vioara Stradivarius în campanie socială“, „Alexandru Tomescu, omul cu Stradivarius“. Titlurile articolelor din presă îl alăturau timid viorii-cârlig. Apoi au urmat invitaţiile la recitaluri, la deschideri de ansambluri rezidenţiale, la comemorări, la aniversări. Toată lumea îl dorea pe el. Pe Stradivarius boy. „Toate instituţiile şi-au făcut o mândrie din a-l invita la toate comemorările“ – spune mama violonistului, care îşi vede fiul încărcat, obosit şi stresat, cum se mistuie sub povara acestor responsabilităţi.

În noiembrie 2007, Alexandru Tomescu a primit obiectul care face parte din Patrimoniul Naţional al României, categoria Tezaur, adus de câţiva jandarmi de la Muzeul Naţional de Artă al României. I-au pus vioara în braţe. Era într-o cutie sigilată. Odată cu aceasta i-au dat şi un pachet de legi şi contracte de comodat. Nu e indicat să o scoată din ţară. Nu e bine să cânte cu ea în curent. Nu e precaut să o ţină acasă. I-a asigurat singur pază – o firmă care a participat în acest an, pentru a treia oară consecutiv, la turneu. A dus-o în Franţa la un expert. I-a schimbat corzile uzate. A ferit-o de frig, de curent, de umezeală. A făcut tot ce i se cere prin lege. Ba chiar mai mult.

Când intră în sălile de concert, în costum negru, cu papionul strâns în jurul cămăşii albe, strânge cu toată palma stângă vioara de gât, în timp ce dreapta îi este ocupată delicat de arcuş. Violonistul de peste 1,70, flancat de doi bodyguarzi masivi, pare un deţinut pipernicit care este adus în sala de tribunal. Lăsat singur în faţa pupitrului cu partituri, Alexandru Tomescu ştie că fiecare mişcare îi este urmărită de cel puţin trei perechi de ochi vigilenţi. Pledează cu sonata lui Serghei Prokofiev, cu rapsodia lui Bela Bartok şi încheie cu poloneza lui Henryk Wieniawski. Muzica clasică de secol XX îl eliberează. Vioara îl eliberează. „Când cânt pe Stradivarius am întotdeauna o senzaţie copleşitoare de libertate. Da, acesta este cuvântul: libertatea de a visa, libertatea de a fi eu însumi într-un mod plenar.“
 
În turneele cu Romanian Piano Trio (trupa înfiinţată cu pianistul Horia Mihail şi violoncelistul Răzvan Suma) e mai simplu. Fără Stradivarius, cu vioara lui românească, realizată de lutierul Silvian Rusu (fost coleg de Conservator), fără costumul care îi dă o alură de statuie, îmbrăcat cu un tricou roşu pe care este imprimat chipul lui Schumann sau al lui Beethoven, cu tenişi în picioare, fără paznici. Un violonist nonconformist, care spune despre el că nu este genul de artist care are pijama cu papion.
„Au fost şi directori de Filarmonică care ne-au interzis să apărem aşa, dar între timp şi-au dat seama că toată lumea are de câştigat din asta. Blugii au fost mai târziu. În 2008, am ajuns să cânt pe scena Ateneului cu nişte bascheţi, fără ciorapi, în pantaloni albi şi tricou cu Beethoven.“

Dar Tomescu şi-a construit propria imagine cu mult înainte de a primi vioara Stradivarius. În 2002, având o listă de e-mail-uri ale prietenilor şi cunoscuţilor, a început să caute cârlige pentru concertele pe care le avea. „Dacă inviţi oamenii la o serie de Mozart poate fi plictisitor, dar am căutat pe Internet o fotografie cu bomboane Mozart aşezate pe câteva rânduri şi am trimis invitaţia pentru o degustare de Mozart. Nu ştiu dacă oamenii şi-au imaginat că vor mânca bomboane, dar au venit.“ Apoi a umplut sala de concerte invitând spectatorii la un balet de Şostakovici, deşi, odată cu notele compozitorului rus, aceştia nu au primit şi imaginea graţioaselor balerine.

Pentru categoria de ascultători sub 25 de ani, a coborât de pe scenă fix în stradă, pe Visarion, în faţa unei clădiri vechi a Bucureştiului care risca să fie demolată, a cântat în căminul cultural de la Haţeg, dar şi într-un liceu din Baia Mare.

„Avantajul este că vioara Stradivarius sună altfel.“ Într-o delegaţie, recepţionerul unui hotel l-a auzit în timp ce cânta în camera sa, la etajul I, şi l-a felicitat. De asemenea, la Sala Radio, unde studia în încăperea pe care o ocupă la parterul clădirii, a avut surpriza să se oprească un trecător care vorbea la mobil şi să îi spună celui de la celălalt capăt să asculte puţin. Apoi, au venit la geam jandarmii care păzesc instituţia, să asculte. Dar pentru Alexandru Tomescu, „niciun Stradivarius nu cântă singur, aşa cum niciun aparat foto F4 de la Nikon nu declanşează singur“.
Stradivariusul e la vedere, e pe scenă, e în presă, în timp ce acasă, în apartamentul de vizavi de Cişmigiu, dar şi în dimineţile din turneu, violonistul scote din singura cutie neagră pe care o are mereu în posesie vioara sa, vioara românească Transilvanius. Alexandru Tomescu nu a fost niciodată violonistul unei singure viori.

La doar trei ani de când a primit vioara Stradivarius, spectatorii, oamenii de rând, necunoscătorii au început să-şi pună întrebarea: „cine cântă mai bine, Tomescu sau Stradivariusul“? În faţa Bibliotecii „Radu Rosetti“ din Oneşti, spectatorii au stat la coadă pentru autografe. Niciunul nu a îndrăznit să îl întrebe de Stradivarius.

Dacă ar fi fost întrebat, Alexandru Tomescu ar fi răspuns în glumă: „vioara fără violonist este ca vulpea fără prinţul lui Saint-Exupery“. Pianistul Horia Mihail spune şi el, mai în glumă, mai în serios: „Instrumentul e instrument şi omul e om. El nu cântă mai prost fără Stradivarius. Îl ajută, dar nu îi spune Stradivariusul noaptea: Băi, Tomescu, fii atent, apeşi arcuşul mai tare!.“ Doar violoncelistul Răzvan Suma crede că e mai mult decât o glumă: „Eu nu ştiu cum să demontez acest mit care nu îi face bine lui Alexandru. El peste cinci sau peste zece ani nu va mai cânta la Stradivarius.“ Dar Alexandru cântă exact ca Stradivariusul, crede lutierul Silvian Rusu: „argintat“.

Într-o seară de mai cu o ploaie măruntă, ca şi cum cineva ar fi ţinut deasupra muntelui o stropitoare, la o zi după ce Sinagoga din Bistriţa – locul în care a avut loc al şaselea concert din turneu – şi-a închis porţile, Alexandru Tomescu a fost provocat. Se afla la 1.040 de metri altitudine, la prietenii lui, voluntarii pentru care cântase la Stradivarius, în urmă cu un an, printre copacii înalţi ca nişte catedrale din pădurea de la Orheiul Bistriţei. Plecase de la Bistriţa la Asociaţia Tăşuleasa Social, în comuna Piatra Fântânele, la 40 de kilometri de oraş. Dormise noaptea de după concert într-una din cabanele de lemn ale Asociaţiei, după ce mâncase la o masă lungă, cu toţi voluntarii. Stradivariusul rămăsese în paza bodyguarzilor, la hotelul din localitate. Abia a doua zi spre prânz, cei trei paznici au urcat pe drumul forestier, pietruit, până la Tăşuleasa.

Tomescu părea că a uitat de Stradivarius. S-a trezit de dimineaţă. A dat un interviu la Radio România Actualităţi. A condus pe drum de munte maşina 4x4 a Asociaţiei. Două cutii negre, păzite de trei bodyguarzi, au stat pe un scaun, lângă un geam de la care se vedea muntele Tăşuleasa, până când soarele a coborât după brazi. Dar violonistul nu avea cum să uite de vioară. A fost întrebat la masă. A fost întrebat la interviu. A fost întrebat în maşină. A zâmbit de fiecare dată. În colţul gurii.
Dar seara, când s-au strâns toţi în casa cea mare, în camera cu bârne de lemn prinse pe tavan, nu a mai avut cum să evite răspunsul.
Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni crem şi cu o cămaşă bleumarin, în carouri, asortată cu şosetele albastre. Stătea vizavi de uşa din sticlă, pe o canapea din piele neagră, pregătit să le vorbească celor câţiva voluntari. Roxi, Paul, Ana, Mona, Claudiu şi Alin erau aşezaţi pe canapele şi fotolii în dreapta şi în faţa lui. Niciunul lângă el, deşi ar mai fi fost loc. În stânga, la vreo doi metri, pe două fotolii înguste, cutiile negre de vioară. Erau două, aşa cum fuseseră pe tot parcursul turneului. Stradivarius şi Transilvanius.

Alexandru Tomescu ar fi putut să piardă o noapte întreagă povestindu-le voluntarilor despre muzica clasică. Ar fi putut să compare până dimineaţa forţa unei viori vechi de calitate cu cea a unei maşini. („Când ai la îndemână o maşină foarte puternică, dar nu este cuplat niciun sistem de anti-derapaj, dacă totul este pus pe direcţie, ai 350 CP, şi apeşi acceleraţia brusc, maşina aia stă pe loc, pentru că roţile merg în gol.“) Ar fi putut să le descrie toate componentele aparatului foto pe care îl deţine. Ar fi putut să le ţină lecţii de coreeană, limbă pe care a învăţat-o când a fost îndrăgostit de o fată din Coreea de Sud. Dar nu a făcut-o.

Îşi lăsase ochelarii cu rame groase negre, încrucişaţi, pe măsuţa din mijlocul încăperii şi zâmbea după fiecare frază, cu buzele cărnoase, care îi dezveleau dinţii. Accentua cuvintele la final de propoziţie, ca şi cum le-ar fi strâns între măsele înainte să le dea drumul, un exerciţiu pe care îl căpătase pe scenă, acolo unde vorbeşte des publicului. Nu avea de gând să cânte.

Când s-a ridicat să explice cum intră el mereu în sălile de concerte cu fruntea ridicată şi umerii traşi spre spate, cu vioara strangulată de mâna stângă şi arcuşul prins lejer cu două-trei degete de la mâna dreaptă, voluntarii au năpustit întrebarea pe el: „Cine cântă mai bine?“ Cele două viori stăteau în cutiile lor identice. Una peste alta. Când le-a luat pe rând, lângă el pe canapea, şi a deschis fermoarele, tinerii au văzut două viori de culoarea coniacului, cu burţile în sus, odihnindu-se după şase concerte şi nenumărate ore de studiu. Erau la fel.

„Voi nici măcar nu ştiţi care e Stradivariusul“ – s-a auzit râsul violonistului, urmat de răsuflarea uşurată a bodyguardului, care stătea în picioare lângă canapea. „Viorile vechi sunt ca nişte bătrânici: la vreme rea mai strănută, mai scârţâie“ – a prezentat Tomescu Stradivariusul. Vioara a fost realizată în anul 1702 de Antonio Stradivari şi provine din colecţia familiei Hill – dealeri şi chiar constructori de viori în Anglia. Apoi a ajuns la Elder, căruia i-a împrumutat şi numele, pentru ca în 1950 să fie cumpărată de statul român, pentru violonistul Ion Voicu, de la un lutier din Elveţia. De atunci, face parte din patrimoniul statului român. Numele de Voicu l-a primit abia în martie 2007, la insistenţele familiei violonistului Ion Voicu, care cântase peste 40 de ani la ea.

„Sunt legat de vioara românească, pentru că eu i-am deschis sunetul, am văzut cum s-a născut, deşi nu a fost făcută pentru mine, ci pentru un violonist care a refuzat-o“ – s-a întors Tomescu spre Transilvanius. Vioara românească a fost făcută de lutierul Silvian Rusu, fost coleg de Conservator al lui Alexandru Tomescu, şi are mai puţin de un an de când a fost dată cu ulei. Deşi foarte tânără, este dintr-un lemn de paltin vechi.

Tomescu ia viorile pe rând. Stradivarius. Apoi Transilvanius. Aceeaşi muzică. Demonstraţia amuţeşte audienţa. Aplauzele par doar perechi de palme care se lipesc fără să producă zgomot. Stradivarius şi Transilvanius, Ferrari şi Maserati, cum le alintă Tomescu, mângâind curbele mai bune ale celei dintâi. „Important însă, este ceea ce se găseşte în cutie, adică sufletul viorii (popicul – care în franceză este numit ame).“

Voturi: 4.7 din 5. 11 voturi.